Odată cu spectacolul cu piesa Las Meninas, pus în scenă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, acolo unde și-a câștigat dreptul de a monta ca urmare a unui concurs „pe bune”, deschis eminamente tinerilor regizori (scuze, concursul a fost deschis tinerelor regizoare și tinerilor regizori, asta ca să nu sară iar ca arse feministele cam fără idei și fără creație adevărată, însă limbute și veșnic revoltate), Andrei Măjeri revine la literatura dramatică de limbă spaniolă. Pentru care e de presupus că ar nutri o înclinație specială de vreme ce are înscrise deja pe fișa de creație câteva spectacole inspirate de scrierile lui Rodrigo Garcia.
De data aceasta Andrei Măjeri a optat pentru o scriere de dată recentă ce se cheamă Las Meninas a dramaturgului mexican de origine chiliană Ernesto Anaya.
Cum lesne se poate bănui, piesa se află în strânsă legătură cu una dintre cele mai celebre picturi din istoria universală a artelor. Cea săvârșită în 1656 de Diego Velásquez, la final de carieră. Rezumată școlărește, scrierea concentrează ultimii patru ani din viața pictorului în chestiune, reprezentant de seamă al Secolului de Aur. Numai că piesa lui Ernesto Anaya, una de factură post-post-modernă, mustind de jocuri intertextuale, de amestecuri de planuri temporale, de anacronisme, introducând neașteptate referințe la camera copiilor din Livada de vișini (fiind vorba despre Cehov, firește că acestea sunt repetate), dar și la scrierile lui Jorge Luis Borges și Lewis Carroll, este mult mai complicată. Se prezintă asemenea unui veritabil ghem de teme care, la o privire superficială, pot lăsa impresia că ar fi destul de dezlânate. Și anume: Condiția creatorului ajuns la vârsta senectuții. Cum se împacă el cu gloria obținută ca urmare strict a creației sale și ce așteaptă ca semn de recunoaștere socială ori din punct strict financiar și ierarhic? Ce înseamnă realitatea și cât de importantă este, de fapt, în lumea de ieri și de astăzi, imaginea? Ce înseamnă atunci când trebuie să realizezi o operă de artă la comandă, ca urmare, în cazul de față, a capriciilor unei fetițe răsfățate? Să precizăm că în 1656 Infanta Margarita nu avea mai mult de 5 ani. Care este relația dintre creator și posteritate? Răspunsul la această întrebare fiind iarăși de natură să te ducă cu gândul la importanța imaginii.
Toate aceste teme sunt expuse încă din primele zece-cincisprezece minute ale spectacolului într-o oarecare devălmășie pe care o impune textul. E vorba despre o devălmășie ce pune la încercare capacitățile de percepție și de înțelegere ale spectatorului. Firesc atunci să se insinueze temerea că ele vor sfârși prin a sufoca montarea. Numai că, iată, Andrei Măjeri probează că posedă capacitatea de a face ordine în amalgamuri, de a aduce încetul cu încetul clarificările necesare, de a stabili necesare și solide principii de coerență. Tema principală a spectacolului rămâne una estetică, relaționată cu aceea a raporturilor dintre artist, societatea prezentă și viitoare, dar și a contradicțiilor interioare ale creatorului.
Chiar dacă de data aceasta decorul imaginat de Irina Chirilă este ceva mai simplu decât în alte cazuri, el izbutește să sugereze o multitudine de spații. Palatul al cărui administrator este însuși Diego Velásquez, oglinzile în care își vad imaginea personajele, camera Infantei și locul unde se întâlnesc meninele, odaia pictorului de geniu, cavoul. Și-a pus, desigur, amprenta asupra lui, remarcabilul simț al spațiului pe care îl are regizorul. Care și-a mai aflat un colaborator de nădejde în semnatarul costumelor, cunoscutul designer Lucian Broscățean. Ce se dovedește din ce în ce mai atras de teatru. Faptul acesta mi se pare cum nu se poate mai lăudabil. Costumele nu sunt numai frumoase, doar perfect integrate epocii și spiritului spectacolului (aici o contribuție importantă revenindu-i autoarei imprimeurilor, Keszeg Ágnes), ci devin veritabile complemente de decor.
Se mai cuvin remarcate atenția și inspirația în alegerea interstițiilor muzicale – trei la număr – unul mai bun ca altul. La reușita cărora au contribuit toți componenții distribuției. De remarcat calitățile solistice ale actorilor Vindis Andrea și Lazckó Vass Róbert, acesta din urmă uluitor de-a dreptul, căci cântă asemenea unui interpret de operă profesionist), dar și conducerea muzicală a lui Incze G. Katalin. Ca și coregrafia inspirată a lui Bordás Attila. Momentele de scrimă coordonate de Hobola Peter. Dar și sound design-ul realizat de Adrian Piciorea.
Toate acestea contribuie la constituirea unui ansamblu ideatic, vizual și sonor bine articulat căruia îi conferă consistență actori de primă mână. Începând cu Szücs Ervin, remarcabilul interpret al lui Velásquez, căruia actorul îi surprinde fără căderi în retorism ori recurs la poze, zbaterile, amărăciunile, contradicțiile, naivitățile și înțelepciunea. Continuând cu Imre Ėva, excelentă în surprinderea complexității Infantei Margarita, dar și cu Kicsid Gizella și Kató Emὄke, interpretele Meninelor. Ori cu Sinkó Ferenc, un rafinat și histrionic interpret al lui Maribarbola. De relevat, deopotrivă, aportul lui Farkas Lóránd, ca și cel al lui Marosán Csaba.
Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca
LAS MENINAS de Ernesto Anaya
Traducerea în limba maghiară: Horváth János Antal
Traducerea în limba română: Marian Radu
Regia: Andrei Măjeri
Decoruri: Irina Chirilă
Costume: Lucian Broscățean
Imprimeuri: Keszeg Ágnes
Conducerea muzicală: Incze G. Katalin
Coregrafia: Bordás Attila
Sound design: Adrian Piciorea
Scrimă: Habala Péter
Cu: Szücs Ervin (Velásquez), Imre Ėva (Infanta Margarita), Sinkó Ferenc (Maribárbola), Kicsid Gizella (Menina 1), Kató Emὄke (Menina 2) și Vindis Andrea, Farkas Lóránd, Lazckó Vass Róbert, Marosán Csaba (Corul)
Data premierei: 29 martie 2019
Foto: Istvan Biro
Print