După o primă variantă creată acum vreo zece ani, Chris Simion s-a întors la textul scriitoarei franceze Lolita Pille, „Hell”, și a făcut o nouă variantă de spectacol, prezentat și în cadrul ediției din acest an a Festivalului de Teatru Independent Undercloud. Deși prima variantă a fost premiată în 2006 cu Premiul de excelență oferit de Agenția Națională Antidrog, noua montare este mult mai coerentă din punct de vedere artistic și mult mai bine susținută din punct de vedere al interpretării.
Miza ei a fost, evident, sensibilizarea unei mari părți a publicului pentru lupta anti-drog în România. Povestea se petrece în lumea familiilor bogate, care le oferă copiilor bani și mai puțin afecțiune, bani care se transformă în droguri. M-am întrebat o vreme cât de relevant este un asemenea text în societatea noastră, dar, dincolo de faptul că aduce în discuție o problemă ce privește mai degrabă un grup restrâns și că Hell, fata cea frumoasă, bogată și profund nefericită e departe de media (de venituri) la care se raportează cei mai mulți dintre spectatori, totuși spectacolul propune o discuție valabilă: părinții care n-au timp să le ofere copiilor nimic altceva decât bani, părinții care nu știu în ce iad le trăiesc copiii, părinții care nu știu și n-au timp să iubească.
În noua variantă, Chris Simion reduce textul la relația dintre trei fete de bani gata, la prietenia lor absurdă și chinuită, de circumstanță, în spatele căreia nu se ascunde nimic. Și apoi, relația lui Hell cu un bărbat de care se îndrăgostește. Spectacolul este gândit pe două planuri, unul cu momente filmate, în alb-negru, în care Hell, interpretată de Antoaneta Cojocaru, povestește, parcă dintr-o altă viață, secvențe din fosta ei viață. Și celălalt plan, colorat, dur, sclipicios, în care, într-un fel de café-bar, trei fete cu haine și parfumuri scumpe, desprinse parcă din reclame, care arată impecabil și râd isteric, construiesc o lume în spatele căreia nu e greu de ghicit disperarea. Din această alternare de planuri Chris Simion își propune să creeze un joc în care secvențele temporale se amestecă și în care privirea din afară, distanțată, a fetei care-și povestește/comentează/analizează viața oferă o notă de dinamism montării.
Spectacolul nu ocolește nici momentele de interacțiune cu sala – ar fi prea mult să spun „stand-up”, deși în anumite scene n-ar fi lipsit de acoperire. Prinse în plasa unei vieți pe care o detestă, dar în care se afundă tot mai tare, Hell, Sibylle și Chloe – Antoaneta Cojocaru, Ela Ionescu și Ana Covalciuc – nu ies, prin felul cum e construită povestea, din zona clișeelor. Toate trei sunt întruchiparea clișeelor a tot ceea ce v-ar putea veni în minte atunci când auziți despre fete de bani gata, droguri, haine de firmă, parfumuri scumpe, sex, bărbați și mașini scumpe. Nu lipsește nimic. Și toate cele trei actrițe construiesc personaje impecabile, care se înscriu perfect în aceste clișee, pe care, evident, Chris Simion și le-a dorit. Sunt frumoase, sunt păpuși goale pe dinăuntru, sunt „pițipoancele” perfecte. Emană superficialitate, emană suferință, emană gustul sinuciderii, printre hohote de râs.
Ela Ionescu, în rolul lui Sibylle, e fata care trăiește într-o familie în care tatăl se trezește în pat cu fete mai tinere decât ea, dar îi umple cardul ca să se ducă la mall. E fata care urăște să se trezească în casa în care se trezește. E fata care devine pradă pentru un bărbat care face sex cu ea din când în când, pentru bani – Dan Rădulescu, în rolul lui Vittorio, bărbatul care știe să profite. Ana Covalciuc, în rolul lui Chloe, e fata care se îndrăgoștește în fiecare zi de un alt bărbat, snoabă și sclifosită.
Dincolo de acest plan însă apare un altul: chiar și în această lume iubirea există. N-am să ezit s-o spun: și această iubire e un clișeu, și această autoanaliză a lui Hell – fata care e puțin altfel în grupul nebun –, totul e un clișeu. Ea, „săraca fată bogată”, care suferă după un nu știu ce și un nu știu cum, fata care se îndrăgoștește, dar fuge de lângă cel pe care-l iubește, până și privirea ei înapoi, de la înălțimea dramei pe care o trăiește, tot clișeu e. Dar are farmec… Are acel farmec simplu al filmelor americane, care nu te lasă să te ridici din fotoliu și știe prea bine cum să-ți trezească empatia. Și asta e suficient.
Scenele de dragoste dintre Hell și Andrea (Mihai Smarandache) sunt, și ele, tot pline de farmec. Un dans, undeva, noaptea, într-un cinematograf gol. O scenă ca în filme, în care ea scapă pungile cu haine de firmă, în fața mall-ului, plângând, iar el, coborând cuceritor dintr-o mașină scumpă, i le ridică… Numai că nimic nu durează, deși dragostea lor, neverosimil într-o asemenea lume, rezistă. Iar meritul le revine, clar, celor doi actori, Antoaneta Cojocaru și Mihai Smarandache, care conferă doza de verosimil necesară unei relații insuficient conturată din scriitură. E un limbaj al gesturilor, al privirilor, care vorbește despre un ceva mai adânc decât ce se vede.
Meritul lui Chris Simion în această nouă montare este că are curajul să-și asume clișeul și să încerce să treacă dincolo de el. O poveste-clișeu cu efect anti-clișeu. Iar distribuția, în această nouă formulă, îi servește foarte bine, tocmai pentru că toți cei cinci protagoniști propun prin interpretare un fel de analiză subtilă a respectivelor tipuri psihologice.
Hell sau Ce caut eu aici?
De Lolita Pille
Dramatizarea și regia: Chris Simion
Distribuția:
Antoaneta Cojocaru – Hell
Mihai Smarandache – Andrea
Ela Ionescu – Sibylle
Ana Covalciuc – Chloe
Dan Rădulescu – Vittorio
Print