Nevoia de poveste se resimte mai acut decât oricând. Spectatorul a obosit şi digeră mai greu experimentele, privirea e saturată de imagini, auzul de stridenţe şi toate simţurile, în general, îi sunt amorţite. Omul nostru vine la teatru pentru a îl vedea pe unul sau pe altul şi pentru a fi minţit frumos. Nu e neapărat un spectator de elită, ci unul permisiv şi clement. E uşor de mulţumit.
Teatrul poate fi şi simplu. Fără figuraţie numeroasă, proiecţii pe pereţi, decoruri şi costume elaborate. La ce nu poţi renunţa, indiferent de cât de naturalistă şi minimalistă e abordarea, sunt actorii şi textul. Vlad Stănescu pare că ştie foarte bine această lecţie. Cu evidentă modestie şi ego artistic domol alege texte bune pentru actorii pe care, numai el ştie cum, îi pune în valoare.
Spectacolul “2X2” de la T.N.B pare croit anume pentru gustul pervertit al plătitorului de bilet contemporan. Fără ostentaţii şi găselniţe, fără imaginaţie debordantă, fără pretenţia de a fi un mare spectacol. Are însă un regizor minuţios şi atent la detalii, cu respect pentru spectator şi actorii cu care lucrează. Nu am simţit nicio secundă că sunt minţită; e poate cel mai cinstit spectacol pe care l-am văzut în ultima vreme. De la titlu şi până la aplauze am avut această senzaţie extrem de reconfortantă.
Cele două piese alăturate au puţine, dar bune, în comun. Durata, numărul de personaje şi valoarea autorilor. “Tigrul” de Murray Schisgal şi “Amantul” de Harold Pinter sunt două texte foarte utile pentru a testa calitatea unui actor. Prima presupune o situaţie clară, o curbă dramatică spectaculoasă, transformare radicală a personajelor şi relaţie ofertantă. Mai departe de înţelegerea exactă a lui Ben şi a Gloriei mai e nevoie de puţină sensibilitate şi carismă personală. Amalia Ciolan şi Marcelo Cobzariu au adunat punctajul maxim la fiecare probă. Atenţi şi sinceri, au construit o relaţie verosimilă şi chiar dacă în teorie nu poţi să crezi că o femeie răpită şi bruta care plănuia să o ucidă vor ajunge să se iubească în mai puţin de o oră, situaţia din piesă şi datele personajelor sunt atât de bine speculate, încât se creează chimia necesară. Şi îmi aduc aminte că sunt la teatru, şi accept convenţia, şi mă bucur de poveste şi aplaud sincer. Îmi place să am surprize când merg la teatru. Am avut parte şi de aşa ceva – Marcelo Cobzariu într-un rol ofertant, dar dificil, pe care l-a dezvoltat rotund. De la fiara dezlănţuită care leagă şi ameninţă o femeie lipsită de apărare la intelectualul resemnat şi frustrat, nu e un drum scurt. Ca prezenţă e uşor să-l imaginezi frust şi crud, nu e nevoie de exerciţii de imaginaţie. Transformarea, însă, e lentă şi precisă, astfel încât să poţi empatiza cu Ben cel ratat, condamnat să aspire la titluri universitare pe care şi le atribuie singur. Echilibrul vine din relaţia cu partenera sa, Amalia Ciolan, care alimentează acest parcurs cu fineţe şi grijă. Pare atât de simplu. Doi oameni care vorbesc într-un decor nu foarte fericit. Dar nu e minunat că nici nu m-a mai interesat decorul? Nu l-am reţinut. În schimb, m-am bucurat de poveste şi interpretare.
Formula de spectacol coupé nu mai e atât de comodă pentru un public grăbit şi obişnuit cu reprezentaţii de câteva zeci de minute. A văzut deja o poveste, a avut parte de un punct culminant şi un deznodământ, iar acum e invitat să o ia de la capăt cu alte premise. Fericită alegerea textului “Amantul” de Harold Pinter. Mai spectaculos din scriitură, mai inteligent şi mai dinamic, mai puţin dramatic şi mai subtil. Cu aceeaşi răsturnare pe care o apreciem şi o cunoaştem cu toţii de la doamna Viginia Woolf a lui Albee, dar mai tonică, mai optimistă şi fără tragismul sfâşietor de acolo. O soţie îi aminteşte soţului că astăzi îşi aşteaptă amantul. Soţul încuviinţează cuminte. Seara îşi povestesc aventurile de peste zi. Sună intrigant? Absurd? Ilogic? Cheia e la amant. Şi nu e o cheie de 16.
Aici surpriza a fost dublată de depăşirea orizontului de aşteptare. Am căpătat prostul obicei de a nu mai avea aşteptări de la spectacole, din teama de a nu fi dezamăgită. Din aceleaşi motive după câteva spectacole şi multe spoturi la cafea, credeam că stilul de joc al Maiei Morgenstern include invariabil lamentaţii, forţă împinsă, fără control, până la penibil, voce gravă şi poze artificiale. Sunt atât de bucuroasă că pot recunoaşte că m-am înşelat. Nu ştiu cum, dar Maia Morgenstern a jucat cu cel mai profesionist firesc. A fost caldă şi ironică, m-a emoţionat, m-a făcut să râd, mi-a plăcut. Deşi nu sunt adepta verdictelor unilaterale şi nejustificate “Mi-a plăcut/nu mi-a plăcut”, de data asta las deontologia acasă şi îmi dau voie să mă entuziasmez ca de o revelaţie. Rar am această ocazie şi ar fi păcat să o ratez. La fel şi Mircea Rusu; a uitat de emfază şi tuşe groase, a mizat inteligent şi cu măsură pe farmecul personal şi umorul său aducându-mi aminte de ce îl consider un actor mare. Îmi permit şi o paranteză: actor mare nu e neapărat cel care joacă impecabil în mod constant. Azi mă simt generoasă; e şi cel pe care îl reţii pentru un singur rol: rolul vieţii lui. Important e ca acela să existe.
Iată că teatrul simplu, aşezat şi făcut pe îndelete este astăzi motiv de bucurie. Nu ieşi din sală năuc, nu ai revelaţii (sau poate că da), nu mergi acasă cu gândul să-l citeşti pe Kant şi nici nu te surprinzi peste două săptămâni cugetând la o butadă. Dar pleci cu un zâmbet sincer şi sentimentul că ai petrecut o seară la un spectacol bun. Nu excepţional, nu revoluţionar, nu avangardist. Normal. Avem nevoie şi de normalitate din când în când, iar ea e atât de rară!
Print