Poveste de dragoste în Ursa Mare

3stars

steaua5După ani mulți în care textele lui Mihail Sebastian, în mod ciudat, nu prea s-au regăsit pe afișele teatrelor din București și din țară – spun „în mod ciudat”, pentru că jurnalul lui a fost în anii de după Revoluție una dintre cele mai vândute cărți din România –, „Steaua fără nume” a fost pusă în scenă acum, la 70-71 de ani de la moartea autorlui, în trei teatre bucureștene. Una dintre variante la Teatrul Elisabeta, alta la Teatrul de Comedie și o alta la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”. Această montare de la Teatrul fără nume din strada 11 iunie, transformat de Victor Ioan Frunză, de Adriana Grand și de trupa lor, tot fără nume, într-un centru de cercetare, într-un teatru-laborator așa cum nu nu mai există și n-a mai existat în România, este ea însăși o excelentă cercetare pe textul lui Mihail Sebastian.

steaua4În micuța sală de la Centrul „Nicolae Bălcescu”, Adriana Grand a creat două spații cu amprentă la fel de puternică, biroul șefului de gară, gara toată, la un loc cu întregul sentiment al așteptării și cu toată atmosfera de pe un peron de unde se văd liniile de cale ferată, iar, de partea cealaltă, interiorul camerei lui Miroiu, cu tot cu odaia de baie, ingenios construită în așa fel încât partea de sus să folosească drept locul de privit Ursa Mare. Fără să caute să inoveze spațiul sau să updateze textul, montarea propune o frumoasă și poetică – o poezie autentică, așa cum rar găsești în teatrul românesc actual, care fuge de poezie sau, când nu fuge, o bălăcește în sentimentalism – viziune de secol XXI, pe care, nu mă îndoiesc, Sebastian însuși ar adora-o. Pentru că închide în ea toate lumile posibile și toate Monele posibile care se abat într-o zi din drumul lor, pentru un moment cât o eternitate, și pentru că închide în ea acel sentiment unic și demonstrează pe cale „științifică”, prin proba (in)contestabilă a evidenței trăite, că uneori Dumnezeu a greșit formula după care a creat lumea.

steaua 2Spectacolul de la Centrul „Nicolae Bălcescu” are, înainte de toate, mister. Și se simte în el, de la început și până la sfârșit, forța adevărată a căutării în echipă, care îi lipsește atât teatrului românesc actual, în care totul se face repede, pe genunchi, simpatic, binișor, pe ideea „merge și așa”. Aici, în „Steaua fără nume”, simți că niciun gest nu e făcut în sine și că în spatele fiecărei replici se ascund multe „extratexte”. Că pe scena micuță pe care Adriana Grand a reușit aproape imposibilul, lumea lui Mihail Sebastian funcționează și e vie. E vie, chiar dacă (sau tocmai pentru că) nu e deloc modernizată și contemporaneizată în niciun fel, la niciun nivel exterior, ci mizează tocmai pe acel ceva general uman, care nu moare, nu se schimbă, nu se transformă și nu îmbătrânește. Ca o poveste care se întâmplă în Ursa Mare, care de mii de ani nu moare, nu se schimbă, nu se transformă și nu îmbătrânește…

Mizând pe un comic excelent dozat, prima parte îl are în centru pe Adrian Nicolae, în rolul Șefului de gară, într-o compoziție care-i pune în evidență întreaga personalitate artistică. Undeva, între spiritul tipic românesc cu inflexiuni de Caragiale și ironia acidă a lui Mihail Sebastian, Adrian Nicolae creează un Șef de gară agil și corpolent, în același timp, lingușitor și băgăcios, provincial și bârfitor ca o femeie, dar care păstrează încă undeva, într-un ungher de suflet, tristețea supremă: că nu toate trenurile opresc în gara lui. Ceasul din gara din „Steaua fără nume”, mare și rotund, așezat pe perete, nu merge niciodată și ăsta e și farmecul. Îl potrivește cu mâna, din când în când, Șeful de gară sau Ichim, ajutorul lui. Întregul episod care se petrece în gară în prima parte, ai cărui protagoniști sunt Șeful de gară, Ichim și țăranul venit să-și cumpere bilet este o mostră de comedie bine construită și bine jucată, cu Andrei Huțuleac în rolul lui Ichim, și Sorin Miron, în cel al țăranului.

steaua1Apariția profesorului Miroiu în acest mic univers îi schimbă puțin coordonatele și-l completează, mai ales atunci când, la lumina lămpii, începe să-și cerceteze cartea cea îndelung așteptată și plătită cu 22 de mii de lei, o sumă scandaloasă pentru acel mic orășel de provincie, alertat în miez de noapte de o Domnișoară Cucu mai degrabă rigidă și atipică, așa cum o construiește Luminița Erga.

Tulburând pentru o clipă infinită lumea micuțului orășel de provincie în care un profesor de provincie caută o stea fără nume pe cer și în vechi atlase, la un moment dat, în biroul Șefului de gară apare Mona-Necunoscuta. Însoțită de conductorul pătruns de importanța misiei lui (George Costin), care o dă jos din tren pentru că vrea să plătească biletul cu fise de la Cazinoul din Sinaia. Și totul se schimbă. E de o frumusețe care distonează violent cu tot ce e în jur, cu mizeria, cu spiritul mic provincial al Șefului de gară, care vrea să-i ofere de mâncare un castron scos din sertar cu rață pe varză – rața călcată de accelerat. Poartă o rochie albă, lungă, miroase a parfum, e strălucitoare și pare coborâtă din Galaxiile desenate pe planșele profesorului Miroiu.

steaua6Dar marele merit al montării lui Victor Ioan Frunză este că Mona pe care o propune el, în interpretarea Nicoletei Hâncu, e mult mai mult decât o femeie frumoasă, „un animal de lux”, care face ca toate privirile bărbaților să se întoarcă după ea la Athénée Palace – este femeia frumoasă în care se trezește ceva, un dor de sine, un dor de ceva necunoscut, care o face să descopere în ea însăși resurse de feminitate și de copilărie absolut nebănuite. Trecerile de la momentele de răsfăț de ființă crescută în lux la disprețul față de lumea în care a fost „deportată”, răsfățul cu sinuciderea pe care, ca-ntr-o joacă fără sens, da, ea ar putea s-o facă, pentru că în ea este ceva mai adânc decât ea însăși, descoperirea, apoi, a unei forme de feminitate din ea însăși la care doar Ursa Mare a profesorului Miroiu îi oferă acces, toate sunt întrupate de Nicoleta Hâncu, într-un rol fără de care „Steaua fără nume” de la Centrul „Unesco” n-ar avea strălucire. Scena dintre ea și Miroiu (Alexandru Pavel), de la el de acasă, rămâne una dintre cele mai frumoase scene văzute în teatru. Un pat din cărți, într-un spațiu mic, mic și plin de cărți peste tot, pachete cu cărți pretutindeni, o măsuță pe care stau două lămpi – lumina galben-stelară din această scenă este ea însăși de o frumusețe ireală și creează acel dorit sentiment de poveste de iubire petrecută în Ursa Mare – și o odăiță mizeră, în care pe post de duș e o stropitoare. Printre toate, rătăcite, câteva portrete cu oameni știință – un Copernic răsturnat… Iar undeva, deasupra „băii”, un fel de fereastră spre cer, unde, cu picioarele atârnate stau doi tineri din două galaxii diferite, care se întâlnesc într-o noapte și se iubesc, fiecare lăsând în celălalt un univers întreg pe care să-l poarte cu sine până la următoarea întâlnire, peste cine știe câte mii de ani…

Duioșie, umor, căldură, nostalgie, toate se regăsesc în egală măsură în scena Ursei Mari și apoi în dimineața cu flori din grădină și cu Mona, „animalul de lux” al lui Grig, care se spală la fântână. Alexandru Pavel, în rolul lui Miroiu, construiește și el un personaj aparte, în care e și romantism reprimat, și vis, și dorință, și masculinitate, și timiditate, și îndrăzneală, și ridicol, o doză mare de ridicol, și provincialism intrat în sânge, și o doză de bătrânețe înainte de vreme, care s-ar vrea ucisă de poezia unei nopți venite din cer, și mult entuziasm și dor de stele, și multă teamă… O teamă pe care, într-o scenă ruptă ca din Cehov, în final, cu atlasul ceresc în brațe, o lasă să se transforme într-o lacrimă atât de masculină, atât de lipsită de patetism.

steaua7Despărțirea se petrece la limita dintre umor și dramă și aduce și un Udrea total atipic, așa cum îl concepe Sorin Miron, un Udrea amețit, zăpăcit, visător, cu capul în nori, visând la simfonia lui și la cornul englezesc, capabil să se bucure ca un copil de întâlnirea cu Mona, a cărei plecare parcă o ghicește. Iar unul dintre cele mai frumoase momente, pentru umorul lui candid desăvârșit, pentru gesturile impecabil gândite rămâne cea dintre Mona și Eleva interpretată de Mihaela Velicu, venită în vizită la profesorul Miroiu. Două fete care se contaminează una de frumusețea celeilalte, care se descoperă „prietene” de-o clipă în casa unui bărbat necunoscut, care fac schimb de pantofi și de impresii, fiecare uitând pentru o clipă de ce se află acolo.

Scena de final și asumarea adevărului vin odată cu Grig – un George Costin care dezvăluie excelente calități pentru comedie, creând un Grig ușor atipic, acid, dar și implicat, distant, dar și interesat, încercând să repare pas cu pas noul capriciu al femeii pentru care a cheltuit sume uriașe și nu se jenează să i-o spună, demontându-i cinic și ceea ce el crede că e doar rezultatul unui moment de plictiseală. Dar femeia pe care o ia cu el din casa lui Miroiu este – și el nu știe asta și nici nu-l interesează – o altă ființă. Care nu va mai fi niciodată doar „un animal de lux”. Iar montarea lui Victor Ioan Frunză lasă bine să se vadă amprenta de neșters a aceastei extraordinare călătorii prin univers pe care ea a făcut-o în noaptea dinainte. Când diverse figuri și chipuri din alte lumi (printre ele, și chipul lui Valentin Nicolau), proiectate pe geamul lui Miroiu, li s-au revelat, creând în și între ei fire nevăzute și imposibil de dezlegat.

CENTRUL CULTURAL pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”

„Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian

Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză

Scenografia și costumele: Adriana Grand

Distribuția: Nicoleta Hâncu, Alexandru Pavel, Andrei Huțuleac, George Costin, Sorin Miron, Luminița Erga, Adrian Nicolae, Mihaela Velicu

Fotografii de Adriana Grand

Print

2 Comentarii

  1. maria nicolae 03/03/2015
  2. maria vasile 04/03/2015

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.