Am avut un copil și-o nevastă
Acum o sută, o mie de ani.
Auziți păianjeni? Auziți șobolani ?
Am avut un copil și-o nevastă.
Când a fost fericirea aceea
cu chipuri pământești diafane ?
Înecuri, sfârsșituri de lumi, uragane,
mi-au smuls din viață odrasla, femeia.
Au trecut o sută cinci sute de ani,
s-au rupt munții și-au crescut bozii.
Rareori ca dinamita fac explozii,
amintirile ascunse prin bolovani.
Și în tăcerea lor scurt detunată
un chip îmi zâmbește și coase.
Din pat, două mâini mici, somnoroase,
întinse, parcă mă fulgeră: “- Tată!”
Aicea nu-mi spune nimeni pe nume,
Trec sutele de ani la-ntâmplare.
Aicea sunt : ma~ a~la, un oarecare,
apoi cad iarăși în bezne postume.
Dar ce-i? S-a rupt cerul? E mort Dumnezeu?
Și suntem numai trei din toate?
Viața-i de scrum și am rămas în cetate
doar noi: veșnicia, celula și eu!…
De-aș zări măcar o frântură de stea!
Ce fiară-i veșnicia, ce fiară!
I-aș cere să-mi dea un capăt de sfoară
și de milenii să mă spânzur cu ea.
Print