Poveste despre tatăl meu. Un puzzle pentru copii mari

Ne plac filmele poliţiste. Urmărim cu sufletul la gură tot soiul de intrigi complicate, ne lăsăm captivaţi de răsturnări de situaţie, savurăm scenele de urmăriri şi acţiune, intuim criminalul şi abia aşteptăm dezlegarea misterului. Dar dacă dăm la o parte efectele speciale, împuşcăturile, exploziile şi tot glamourul industriei hollywoodiene, rămân două ingrediente fără de care niciun thriller care se respectă nu ar putea exista: suspansul şi jocul actorilor. Adrenalina creşte în cote datorită luptelor minuţios coregrafiate, însă motivul pentru care nu schimbi canalul odată cu pumnul final este starea de tensiune; intelectul zgândărit, imaginaţia pusă în mişcare – curiozitatea în stare de alertă.

Teatrul e mai zgârcit cu mijloacele şi nu beneficiază de arsenalul vizual bogat care condimentează poveştile proiectate pe ecranul cinematografului. Are, în schimb, un atu mult mai de preţ: ochii actorilor – posibilitatea spectatorilor de a întâlni privirea personajelor nemijlocit. Iar când acea privire e sinceră, pulsul creşte exponenţial şi nu mai e nevoie de nicio prelucrare digitală pentru ca atenţia să rămână trează. Spectacolul „Poveste despre tatăl meu” în regia lui Gelu Colceag de la Teatrul Odeon este o astfel de aventură, în care atmosfera joacă rolul principal.

Piesa lui Radu F. Alexandru porneşte din realitate şi are o intrigă ofertantă. Coloana vertebrală a poveştii este tocmai situaţia bizară pe care o descrie şi doza de incertitudine asupra combinaţiei de real şi ficţiune. Lipsa unei acţiuni propriu-zise şi construirea personajelor aproape exclusiv prin discurs şi naraţiune oferă textului un obsedant tempo larghissimo. Alegerea lui Gelu Colceag de a miza exact pe acest ritm de picătură chinezească face ca rezultatul să pună în valoare viaţa interioară deloc cuminte a personajelor şi să transforme experienţa vizionării spectacolului într-o încordare plină de interes.

În urmă cu şaisprezece ani, Lucia, soţia arhitectului Andrei, a plecat la serviciu şi nu s-a mai întors niciodată. A existat un bilet nu foarte concludent şi poşeta lăsată pe birou. Atât. Ancheta de atunci nu a putut aduce nici răspunsuri şi nici linişte soţului măcinat nu doar de incertitudine, ci şi de sentimentul de vinovăţie. Anii au trecut şi au estompat intensitatea trăirilor contradictorii, Andrei s-a recăsătorit cu Anca şi are o fată – Irina. Doar că astăzi, la un semafor, în maşina de pe banda alăturată se afla o femeie ce purta o pereche de ochelari de soare, care aproape că îi acopereau faţa, şi o pălărie cu boruri largi. Iar cu câteva clipe înainte de schimbarea culorii semaforului, această femeie a ales să îşi descopere chipul. Şi era chiar Lucia. Sau poate nu era, ci doar semăna cu ea? Sau poate nici măcar nu semăna, ci a fost o închipuire? Sau poate că… Aşa începe goana nebună a sufletului acestui bărbat care trăieşte zi de zi, de şaisprezece ani, undeva între încercarea de a uita, de a iubi, de a-şi explica, de a se minţi, de a închide uşi lipsite de încuietori.

Iar dacă parcursul spectacolului este un veritabil război al nervilor coordonat de strategul Gelu Colceag, eroul de pe câmpul de luptă este Gelu Niţu. Crescendoul tensiunii este susţinut prin modul în care Andrei pacurge drumul în sens invers de la aparentul echilibru dobândit în ani, spre haosul sufletesc al trecutului. Mai întâi circumspect, neîncrezător, apoi intrigat şi din ce în ce mai prins de ipoteze, ca un detectiv, încearcă să adune dovezi ale existenţei acestei femei misterioase care

ar putea fi Lucia lui de mult pierdută. Sau furată? Sau moartă? Se agaţă de orice capăt de adevăr şi are nevoie de un răspuns, oricare ar fi el, din partea celor care i l-ar putea oferi. Dar cei care i-ar putea oferi această linişte sunt aceiaşi care i-au curmat-o cu şaisprezece ani în urmă. Jocul de-a şoarecele şi pisica, frazele începute şi neterminate, ambiguitatea din spatele relaxării cu care îi vin răspunsurile nu fac altceva decât să îl înverşuneze şi mai mult. Devine surd la sfaturile prietenului său Imy şi orb la suferinţa soţiei care simte cum omul pe care l-a salvat de el însuşi e copleşit din nou de durerile unor răni ce nu se pot vindeca.

Gelu Niţu parcurge acest calvar sufletesc cu eleganţă şi concentrare. Mereu lucid, îşi conduce personajul cu voluptate şi ne dezvăluie toate cotloanele acestui om măcinat de îndoială şi vină. O clipă nu lasă neacoperite nuanţele vorbelor pe care le spune şi prin cuvânt reuşeşte să îi facă pe cei din sală să vadă acţiunea pe care o povesteşte. Este unul dintre rarii actori de tip intelectual – cel care gândeşte şi susţine prin motivaţie raţională tot ce face pe scenă – are ştiinţa de a doza precis stările şi îşi conţine personajul pe care îl dezvăluie atât cât trebuie pentru a fi interesant.

Celelalte personaje nu au la fel de multă consistenţă. Sunt, parcă, exponenţi ale unor tipologii şi relaţionează, poate, prea epitelial cu drama acestui om. Cheia interpretării rămâne într-un firesc forţat în ceea ce-l priveşte pe Mircea Constantinescu (Imy), Crina Mureşan pare neconectată la fluxul spectacolului şi reuşeşte doar spre final să ne apropie de drama Ancăi, iar Dan Bădărău este pe cât de copleşitor ca prezenţă, pe atât de preţios în rostire, încât căpitanul Bujor devine un stereotip al securistului cu ştaif. Mircea N. Creţu este imaginea fidelă a ministrului şi redă la o scară 1:1 toate apanajele puterii celui aflat în scaun. Ioana Anastasia Anton are cea mai grea funcţie în spectacol – naratorul subiectiv. Este Irina, fiica prin ochii căreia aflăm povestea tatălui. Uşor nesigură şi stingheră în primele intervenţii, în final, când ne spune deznodământul fatal, reuşeşte să emoţioneze prin sensibilitate şi sinceritate.

„Poveste despre tatăl meu” este un thriller care mizează pe atmosferă, intrigă şi forţa de a captiva o sală prin tensiune şi concentrare. Nu este entertainment, ci un prilej de a gândi în sala de teatru şi de a rezolva un puzzle în care nu primeşti toate piesele. Dacă ai răbdare, s-ar putea ca imaginaţia proprie să îţi ofere şi porţiunile lipsă, iar la final să pleci acasă cu sentimentul de a fi rezolvat un mister.

Teatrul Odeon

Poveste despre tatăl meu, de Radu F. Alexandru

Regia: Gelu Colceag

Scenografia: Constantin Ciubotariu

Distribuția: Gelu Niţu, Mircea Constantinescu, Mircea N. Creţu, Dan Bădărău, Crina Mureşan, Ioana Anton

Foto Octavian Tibăr