Piesa Occident Express a lui Matei Vișniec își află punctul de plecare în fascinația exercitată odinioară de una dintre minunile căilor ferate. Orient Express. Care nu era doar trenul de lung parcurs și de mare viteză în care se petreceau crime de genul celor dezlegate de infailibilul Hercule Poirot în romanele Agathei Christie, ci și mijlocul ce asigura legătura simbolică dintre două lumi percepute a se situa la poluri opuse. Orientul și Occidentul.
Poate chiar ar fi interesant de analizat odată câte creații literare, îndeosebi romane, încep ori se sfârșesc cu momentul sosirii sau punerii în mișcare a trenului care, dacă îmi amintesc bine, pleca din Turcia, trecea prin Sofia, București, Budapesta, Viena spre a ajunge, în fine, la Paris. Au scris despre respectivul tren și semnificația multiplelor sale simboluri nu doar romancieri, ci și oameni de teatru ca, de pildă, George Banu, ne-a lăsat mărturii în consecință marele filosof Emil Cioran, iar mărturiile cu pricina s-au regăsit într-una dintre cele mai puternice secvențe din piesa lui Matei Vișniec, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte.
Occident Express este o poveste despre o sumă de oameni cu valize. Altfel decât cei din piesa lui Ionesco. Bulgari, macedoneni, sârbi, albanezi și, îndeosebi, români, adică oameni din Balcani. Deveniți în anii din urmă ceea ce aș numi personaje-temă pentru dramaturg. Oameni care nu-și mai află rostul în țara în care le-a fost dat să se nască și care speră să se salveze emigrând. Ori vânzându-și cât mai bine dramele și tragediile, poate chiar și lașitățile sau lucrurile oribile comise în viață. Împachetându-le în vodeviluri calpe, țipătoare, în nunți la comandă sau show-uri supradimensionate, în confesiuni mai mult sau mai puțin reale. Ori care speră să se salveze, pur și simplu, așteptând și visând. Adică alimentându-li-se iluzia că trenul de lux, cu vagoane Pullman de odinioară ar putea încetini, chiar și opri măcar preț de o secundă într-o micuță gară. Acolo unde își petrece ultimele zile din viață Colonelul. Fost luptător pe frontul din Est, fost deținut politic, fost anchetat și terorizat de comuniști, terorizat și astăzi de un prezent care nu-i oferă mai nimic palpabil.
Practic, între prima secvență, cea a ratării așteptării și cea a împlinirii sale iluzorii, împlinire după care urmează moartea, se concentrează partea cu adevărat semnificativă a spectacolului pe care piesa lui Matei Vișniec îl prilejuiește regizorului Zakariás Zalán și unei consistente și admirabile părți a trupei, preponderent tinere și întinerite, a Trupei Teatrului „Szigligeti” din Oradea. Spectacolul are parte și de un fel de coda, de final în cheie muzicală, fermecător în sine, dar care nu mi se pare a fi în folosul unității. Chiar și dacă am accepta ipoteza că regizorul a dorit să ilustreze astfel celebra zicere a lui Poincaré, „on est aux Portes de l’Orient où tout est pris ” .
Ce a făcut, de fapt, și a făcut bine regizorul Zakarias Zalán? A ales o succesiune de secvențe din piesa lui Matei Vișniec, le-a asigurat o supra-copertă (aceea a intrării în sală, printre spectatori, a actorilor care parcă aminteau de cele ale lui Pirandello păreau plecate în căutarea nu a unui fantomatic autor, ci a unui la fel de fantomatic și imprecis viitor și rost în viață), o dublă copertă (cele două secvențe ale căror protagoniști sunt Colonelul, Fiica acestuia și Șeful gării), le-a dat carnație, culoare, viață. A trecut cu ușurință, cu abilitate, de la tratarea în cheie realistă, la tragi-comic (secvența fiicei venite din Franța cu gândul că va face bani obținând confesiunea tatălui turnător), la cheia grotescă (imitarea stilului devenit manieră din filmele lui Kusturica în turnarea scenei nunții, ori în secvența susținerii doctoratului), sau la cheia onirică. Scena nunții cu numitul Mircea pe post de mire (și, Doamne!, cât de bun este în acest rol foarte tânărul Sebetyén Hunor!) devine o sub-matrice a spectacolului care beneficiază de scenografia esențializată a Andrei Bădulescu-Vișniec și de muzica de scenă creată de Boca Hunor Léhel. Fără cusur armonizată distribuția spectacolului. Mențiuni speciale merită Dimény Levente, Firtos Edit, Hajdu Geza, Hunyadi István, atât de convingătorul Kardos M. Róbert, excepționalul tânăr Kiss Tamás, Tóth Tünde, Trabalka Cecilia.
Teatrul Szigligeti din Oradea
OCCIDENT EXPRESS de Matei Vișniec
Traducerea în limba maghiară și dramaturgia: Bereczki Agota
Regia: Zakariás Zalán
Scenografia: Andra Bădulescu-Vișniec
Muzica: Boca Hunor Léhel
Cu: Csatlós, Lóránt, Dimény Levente, Firtos Edit, Gajai Ágnes, Hajdu Géza, Hunyadi István, Kardos M. Róbert, Kiss Csaba, Kiss Tamás, Román Eszter, Sebestyén Hunor, Tóth Tünde, Tὄtὄs Ádam, Trabalka Cecilia, Pitz Melinda
Data reprezentației: 3 martie 2019
Print