Poveste fără final fericit

A fost odată ca niciodată un sport minunat. Se întâmpla în vremea de aur a omenirii, când nu existau cumătrul Facebook şi taica Internet, iar soarele jucăuş şi viaţa ademenitoare îi scoteau încă pe oameni din casă. Fiindcă, pe atunci, dragii moşului, tare mai era lumea însetată de frumos! Şi-l căuta peste tot: prin palate ale artelor, prin temple ale muzicii şi, ca în cazul nostru, prin castele ale gheţurilor. Dar cum, pe atunci, oamenilor nu le plăceau metaforele sforăitoare, ultimelor le spuneau simplu “patinoare”.

Şi tare mai erau pline patinoarele noastre! Părinţi, copii, bunici, şcolari veniţi cu clasa…Toţi se înghesuiau ori de câte ori se petrecea câte o competiţie. Dar niciuna nu era mai râvnită şi mai căutată decât cea de dans. Căci ce putea fi mai frumos decât un bărbat şi o femeie singuri pe marea de gheaţă, doi şi, de îndată ce se auzea muzica, devenind ca prin magie unul?

Sigur, povestea, ca orice poveste, are şi căpcăuni, şi scorpii şi gheonoaie. Deseori, aceştia se strecurau în sală sub o formă pe care lumea convenise s-o numească mai simplu “arbitrii”. Şi nu tocmai rar, se încheiau alianţe ale răului, patinatorii cei mai buni şi graţioşi şi desăvârşiţi aveau de trecut multe capcane, dar în final, pentru că patinajul îşi trăia vârsta de aur, Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana triumfau. Aşa s-a întâmplat cu prinţul Chris şi prinţesa Jayne la anul 1984 sau, opt ierni mai târziu, cu prinţul Serghei şi prinţesa Marina. Şi cum cronicile de atunci le păstrează, în formă televizată, dansurile fermecate, opriţi-vă o clipă din iureşul de acum, voi, biete suflete pribege, şi lăsaţi-vă în voia visării!

Ca puful păpădiilor se duse însă vârsta când oamenii priveau cu inima şi sufletul, iar judecata îi era soră bună simţirii. Noaptea s-a strecurat întâi tiptil, apoi tot mai vârtos. Căci căpcăunii găsiseseră otrava necruţătoare. Şi cum căpcăunii nu au imaginaţie, i-au spus, rece şi banal, cod de punctaj. Şi-au scrijelit ceasloave întregi despre cum să mute dansatorii piciorul de la A la B. O linie dreaptă trasată pe gheaţă făcea acum 0,5 puncte. O răsucire, alte 0,3 puncte. O ridicare a patinatoarei, 0,4. Dacă patinatorul o ridica patinând pe un singur picior, primea 1,1 puncte. Dacă o învârtea de 4 ori, primea 1,5 puncte. Şi tot aşa, tomuri după tomuri, că nu mai pridideau arbitrii să le citească. Şi întristarea s-a lăsat în inima celor veniţi să vadă întrecerea. Oamenii nu mai înţelegeau. Vedeau un dans ca o plutire, cu linii graţioase, simţeau cum tinerii eroi le fac inima să tresalte, dar triumful nu mai venea, ca pe vremuri. Şi Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana rămâneau acum înlăcrimaţi, în culise, în timp ce pe podium urcau mici marionete ce făcuseră zeci de răsuciri şi ridicări mecanice.

Şi încet-încet, inimile spectatorilor îngheţau. Sufletele li

se toceau, tot mai mulţi dintre ei erau sclavii regulilor şi criteriilor. Nimeni nu mai judeca întregul, toţi bifau, întâi cu pixul pe hârtie şi apoi la nou-apărutele computere, puncte şi zecimale. Dar fiindcă aşa cum vă spuneam, căpcăunii nu au imaginaţie, au adunat toate astea sub un singur nume şi le-au spus… obiectivitate.

Şi aşa a început o nouă vârstă a omenirii. Ţelul dansului nu mai era acum să mişte inima, să atingă sufletul, să reverse frumosul. Nimeni nu mai vorbea de emoţie sau vrajă. Aleşii arbitrilor nu mai erau cei care le întruchipau cel mai bine. Ţara patinajului era pustiită. Şi doar câţiva rătăciţi strigau, în zadar, “Nu vrem vorbe goale!”. Dar glasurile lor se înecau în oceanul de reguli şi criterii care se revărsa, tot mai năvalnic, către alte arte.