Povestea întâlnirii cu moartea. Drama unei Românii care nu și-a găsit locul

În lumea noastră, în care divertismentul, de cele mai multe ori de cea mai proastă calitate, a copleșit tot ceea ce înseamnă piața media, Anca Fusariu nu și-ar mai fi găsit locul. Deși a lucrat în televiziune din 1971, a fost reporter și realizator, s-a ocupat și de divertisment, în diversele lui forme, la un moment dat a preferat să stea mai mult deoparte și să scrie…

Un debut târziu, care a avut loc cu doi ani înainte de moartea ei, din februarie 2013, romanul „Culoarea norocului” a fost publicat la Editura Nemira, în toamna lui 2010, și apare acum într-o nouă ediție, împreună cu un fragment dintr-un alt roman. O carte tulburătoare, despre experiența întâlnirii cu moartea. O carte cu accente autobiografice, în care, pe lângă povestea femeii care trece prin drama „întâlnirii” cu cancerul și reușește să-l învingă, autoarea creează o mică frescă a unei societăți în care televiziunea începe să se modifice, în care cantitatea de vulgaritate din media crește văzând cu ochii și înghite orice urmă de calitate, lăsând în urmă tot acest „deșert” mediatic în care societatea românească se zbate în ultimii ani… În toată această experiență traumatizantă, eroina romanului – printre pagini autobiografice stilizate – reconstruiește uneori cu umor, alteori cu amărăciune o întreagă lume a televiziunilor din România postcomunistă, care se degradează încet și sigur.

În paralel, drama Anei, femeia diagnosticată cu cancer, cunoscut realizator de televiziune, căreia faptul că e o mică vedetă îi deschide ușile spitalelor din România, curge spusă fără accente melodramatice puternice și având pe alocuri aerul unui reportaj bine realizat, chiar din inima „evenimentului”. De la lipsa cărbunelui medicinal din spital, după operație, pe care trebuie să-l cumpere pacientele, și până la aparatul „miraculos” care arde tumorile canceroase și care este suprasolicitat, pentru că e singurul funcțional într-o întreagă capitală europeană, de la felul cum se face comerț în spitale, până la felul dușul stricat din rezervă pe care nimeni nu îl repară, povestea Ancăi Fusariu vorbește despre lipsurile unui sistem de sănătate, în care există medici minunați și, în care, în ciuda acestor neajunsuri, se fac minuni.

Sfârșitul romanului cu femeia care privește cerul de pe hubloul avionului, în drum spre Barcelona, unde merge să vadă frumusețea clădirilor lui Gaudi, după ce analizele i-au ieșit bine, este cutremurătoare. Iar undeva, în aer, stăruie aceeași întrebare care revine obsesiv în întregul roman: oare câtă viață a mai câștigat și pentru câtă vreme?

„Timp de douăzeci şi cinci de zile, dimineţile Anei au început toate la fel… La ora 8 fix suna ceasul. În prima dimineaţă din aceste douăzeci şi cinci, s-a trezit buimacă. Seara luase un calmant slab, să poată dormi. Nu şi-a adus aminte imediat ce se-ntâmplase cu ea, nu numai din cauza sedativului, ci mai ales de la mirosul de cafea proaspătă, care venea din bucătărie. Asta presupunea că Mihai se trezise înaintea ei şi în mod normal acum trebuia să fie înapoi în pat, lângă ea. Le plăcea să facă dragoste dimineaţa, când în apartamentul lor însorit se răspândea aroma primei ceşti de cafea. A întins mâna pofticioasă şi a pipăit patul. Era gol…” Este fragmentul cu care începe „Culoarea norocului” – culoarea cerului care redevine albastru după lupta cu citostaticele – și evocă perioada cumplită în care Ana merge zilnic la Institut. Evocă tot acel calvar pe care l-a presupus îndepărtarea de lume și întoarcerea la ea însăși, chinul nopților în care simte cum moartea trăiește în ea, al zilelor în care nu se poate gândi la nimic altceva și n-are curaj nici în ea însăși să-i spună bolii pe nume… al oboselii nesfârșite de după tratament, al fricii de durere și de suferință. Este experiența unei femei care se trezește dintr-odată singură, părăsită de omul pe care-l iubea și care n-o mai poate atinge, și care învață să descopere în fiecare zi lucruri și bucurii și imagini pe care până atunci nu le observase niciodată.

„Culoarea norocului”, romanul unui debut târziu, este o poveste emoționantă despre supraviețuire. O poveste care trebuie citită atunci când viața pare că nu mai are sens…

Acum, la mai bine de un an de la dispariția ei, Editura Nemira reeditează romanul „Culoarea norocului” – un text numai bun pentru o ecranizare care ar putea avea succes – și, în plus, un fragment dintr-un alt roman, la care lucra Anca Fusariu. Când a început să-l scrie se întreba ce titlu ar fi mai potrivit din cele trei la care se oprise – „Figuranta”, „Desprinderea”, „Corigent la fericire”. Între timp, ea însăși a ales „să se desprindă”, iar cea de-a doua poveste a rămas fără sfârşit – o poveste despre evadarea din România comunistă, ale cărei finaluri pot fi nenumărate… Și merită inventate. Așadar, două povești – România torturată, înainte de decembrie 1989, și România chinuită, după decembrie 1989. În ele, oameni care încearcă să afle care e „culoarea norocului”.