Povestea lui Tudor Necula sau persoana cu handicap e cea care a spus măcar o dată în viață „nu pot”

Mara Răducanu

Tudor Necula este unul dintre acei oameni cu care îți face plăcere să vorbești ore întregi. Are o energie pozitivă debordantă. Sinceritatea lui te dezarmează, povestea lui te fascinează. Are 23 de ani, iar întâmplările prin care a trecut demonstrează că în viață totul este posibil. Că esențial e să crezi și să vrei cu adevărat. Mi-a spus din start, când ne-am întâlnit pentru interviu: „Nu vreau să insist asupra handicapului meu, nu mi se pare relevant. Vreau să vorbim despre ceea ce am făcut, despre activitatea mea, despre proiectele în care sunt implicat. Mi se pare mult mai interesant”. De fapt, înțelesesem asta din momentul în care, fără să-l cunosc, îl auzisem pe Tedy Necula ținând un discurs în Parlamentul României, pe 5 mai 2009.

Mi-a stârnit pentru prima dată admirația și, în același timp, dorința de a-i afla povestea. „Persoana cu handicap este acea persoană care a spus măcar o dată în viață „nu pot”. Pentru că ăla a fost handicapul lui”, a fost definiția dată de Tudor, în aplauzele sălii.

Lângă mine”, filmat integral în metrou

Tedy este regizor de film și speaker inspirațional, cunoscut pentru campaniile sociale pe care le-a realizat în Romania și Europa – filmul documentar „Aripi de Foc”, rolul principal în filmul NORO (2002, regia Radu Gabrea), fiind unul dintre puținii regizori cu handicap din Europa.

Tudor Necula realizează acum un lungmetraj de ficțiune, filmat integral într-un metrou.

„ Lângă mine”, peliculă cu iz inspirațional, ne arată cât de străini suntem zi de zi unii de alții și cum ne apropiem și ne deschidem către lume și către noi, doar dacă apare un motiv exterior care să ne lege. „Vagonul 2 al unui metrou staționează înainte de stație. Călătorii din el se grăbesc care-ncotro. Pentru două ore, au de stat împreună. Cum ne simțim unii lângă alții și cum reacționăm, de la singurătate, străinătate, teama de a-i privi pe ceilalți în ochi, frustrare, până la prietenie, cunoaștere, inspirație și încredere? Personajele din vagonul nostru sunt diverse: un cuplu – el, neamț la vârsta a doua, ea, studentă româncă, un lăutar care duce un acordeon în față și o cruce de lemn în spate pentru vărul său sărac, proaspăt mort; un corporatist care a luat metroul o stație, spre maternitatea în care tocmai îi naște soția; un cuplu de batrânei – el, fost medic, ea, cicălitoare; un puscăriaș abia ieșit din „întreprindere”, venit la oraș să întâlnească o tipă cunoscută pe net; un gardian, o mamă cu un copil… fără tată; un cerșetor, studenți și un conductor foarte sensibil. În metrou, stăm toți laolaltă, precum stăm și în lumea reală… Dar nu ne interesează ceilalți. Nici poveștile lor, ne izolăm. Singuri. Abia când ceva ne ține împreună, ne deschidem destul de greu, facem cunostință cu cei de lângă noi și descoperim înăuntrul nostru lucruri nebănuite. Ne dorim ca publicul să fie inspirat de povestea noastră. De fiecare dată când realizez un film, el trebuie să fie inspirațional. Când ieși din sala de cinema, vreau să recalculezi tot ce ai în jurul tău, oamenii de lângă tine, bucuriile din viața ta și realmente să te bucuri că mai ai încă o zi și apoi încă multe, în care să realizezi tot ce îți dorești, pentru tine și pentru cei din jur” , spune Tedy Necula.

Eu nu pot alerga, dar pot merge, pot lua viața pas cu pas”

După ani de muncă și sacrificii, Tudor a ajuns producător de succes și regizor de film independent. La cei 23 de ani ai săi are un palmares de invidiat. Nu i-a fost însă deloc ușor. Tudor Necula s-a născut în primăvara lui 1989 în București. Așa cum îi place lui să spună, e venit pe lume„ special”. La naștere, ,,datorită” unui doctor a rămas cu un handicap de mișcare. Tetrapareză. Nu-și putea coordona mușchii de la brațe și de la picioare și nici vorbirea. Însă funcțiile cerebrale îi erau intacte, deci putea deprinde, prin repetiție, mersul și vorbitul. Așa că părinții lui au hotărât să înceapă exercițiile când Tudor avea opt luni. La doar cinci anișori avea să-și piardă mama. Tatăl lui, de profesie polițist, i-a fost însă mereu alături, pregătindu-l să înfrunte viața. Împlinise șase ani, iar la desele ședințe de terapie pe care le făcea a întâlnit-o pe Dana, kinetoterapeutul său.

Cea care i-a devenit lui a doua mamă și tatălui lui, a doua soție. Tedy povestește că Dana l-a ridicat efectiv în picioare la propriu. Pe lângă asta, l-a încurajat întotdeauna să nu se dea bătut, să nu-i pese de ce spun alții, dar mai ales să-și urmeze întotdeauna visul.

Ceea ce a și făcut. Tedy nu s-a refugiat sub nicio formă într-un scaun cu rotile.

Și nici nu l-a luat pe „nu pot” în brațe. A dorit, a luptat și și-a rescris viața… „Povestea mea a început în mai multe locuri: o dată la naștere, o dată când aveam 6 ani, o dată pe la 12 ani, o dată pe la 16 și sper să mai înceapă și de acum înainte. A început când m-am născut pentru că am avut ocazia și sansa să mă nasc special, <datorită> unui doctor m-am născut cu tetrapareză. A urmat apoi o lungă perioadă de recuperare. Mama mea a murit de cancer când aveam 5 ani… Și așa a început o a doua mea viață, când am întâlnit-o pe a doua mea mamă. Cea care m-a ridicat în picioare. Dana, kinetoperapeutul meu. Tata mi-a fost mereu alături”, își începe Tedy povestea.

Telefonul de la 12 ani…

Prin 2002, la vârsta de 12 ani, un telefon avea să schimbe radical cursul vieții lui Tedy Necula. La celălalt capăt al firului era regizorul Radu Gabrea, care îi oferea rolul principal în „Noro”, un film despre integrarea în societate a unui copil cu handicap. Regizorul căuta un băiat cu o dizabilitate potrivit pentru acest rol, îl văzuse pe micul Tedy într-o poză și i se păruse perfect. În „Noro”, Tudor era Norocel, un copil în scaun cu rotile, care lupta să-și facă părinții să-l accepte. „Viața mea a mai început o dată: la 12 ani. Mie îmi place să spun că toată cariera mea s-a bazat pe telefoane care au sunat. Era regizorul Radu Gabrea care a vorbit cu maică-mea și a spus că m-a văzut într-o poză și că vrea să joc în filmul <Noro>, unde se vorbea despre integrarea în societate a unor copii cu handicap”. Puștiul de atunci i-a avut ca parteneri pe Victoria Cociaș și pe Dorel Vișan, care au jucat rolul părinților lui Norocel. Pentru Tudor, o rampă de lansare pentru ce avea să-i pregătească destinul…

Telefonul de la 16 ani…

La vârsta de 16 ani, telefonul suna din nou… De data asta, era Alexandru Ciochia de la Asociația „Junior”, care-l invita pe Tedy să joace într-un filmuleț de prezentare a unui proiect de amplasare a rampelor din liceu. Atunci avea să înțeleagă ce înseamnă să faci film. Alexandru Ciochia l-a învățat cu ce se mănâncă videomaking-ul. Niciodată handicapul nu a fost un impediment în calea viselor. Încet-încet, Tedy- tânărul regizor – a devenit un model pentru tinerii din jurul lui. Și nu numai. A fost chemat să vorbească în organizații și în școli.

Discursul lui mobilizator a făcut furori și în Parlamentul României. „Filmul este un mijloc de a spune povești. Mie îmi place să spun povești. Eu, Tedy, ca om, nu pot să alerg, nu pot să dau un coș la baschet… mie-mi place să spun povești. Marele meu noroc, și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta, a fost că mi-a lasat capul întreg”, povestește Tudor. „Am înțeles că trebuie să vorbesc despre succes (discurs susținut de Tedy în Parlamentul României în 2009 – n. red.). Păi succesul meu derivă dintr-un noroc și o șansă, noroc care mi-a venit de la Dumnezeu, să am lângă mine părinți foarte tari, profesori, prieteni care mi-au zis < da, poți să înveți aici>. Nu m-au trimis niciodată la o școală specială”. Tedy a ales să-și urmeze visul. Acela de a comunica prin film, de a organiza campanii sociale. Nu a acceptat să stea comod și resemnat într-un fotoliu.

„Acum se pune problema așa. Faci la un moment dat în viață 18 ani, 20 de ani, ai stat multă vreme în casă, ai citit sute de cărți și vrei să treci mai departe, vrei să faci ceva. Ai două posibilități: când vezi că ușile nu sunt prea larg deschise, fie te așezi la televizor, în fața unui fotoliu, și rămâi acolo. Fie ești puțin mai căpos și îți urmezi calea. Vorbeam de șansa mea… Șansa mea a fost să joc în 2002 în filmul ˂Noro˃, care dezbătea problema copiilor cu handicap. Eu am fost mai căpos și mi-am urmat visul. Visul meu a fost de a comunica prin video, prin film. Și, dacă șapte ani de zile am lucrat ca voluntar la ONG-uri, de ce să nu comunic pentru ONG-uri?”

Cu prietenii, familia și profesorii alături, Tudor a terminat în 2007 un liceu de prestigiu din București. A început să facă filme încă din adolescență, până la absolvire filmând patru scurtmetraje. în ziua când a împlinit 20 de ani (pe 2 aprilie) și-a făcut un cadou special: lansarea unui documentar despre hip-hop-ul românesc, intitulat „Tango”. În toamna lui 2008, s-a hotărât să dea la Universitatea Media, la Facultatea de Regie, unde a și reușit să intre.

Mesaj de luptător

Munca lui Tudor este concretizată atât în documentare și filme de ficțiune, cât și în reclame sociale și videoclipuri muzicale. A lucrat până acum cu UNICEF, Salvați Copiii, Fundația Blue Heron, JRC Germania și cu alte 15 fundații pentru spoturi TV. Tedy și-a focalizat metodele creative pe latura socială a comunicării, întrucât crede cu tărie că tot ce creăm zi de zi implică oamenii. Dizabilitatea l-a motivat să înțeleagă lumea mult mai optimist. De asemenea, Tedy îi motivează pe ceilalți să se dezvolte și să exploreze prin intermediul creației, în special al filmului. Ține și sesiuni de training și de life-coaching. Are alături o echipă solidă cu care lucrează de mai mulți ani. Susține că tot ce creează este despre oameni și pentru oameni, despre nevoile, sentimentele și atitudinile lor, motivându-i să-și dezvolte un mod de gândire pozitiv. Datorită experienței sale din ultimii ani în ONG-uri, a promovat prin intermediul reclamelor TV campanii sociale. Prima campanie a fost distinsă cu un premiu de la Societatea Civilă Gale, în anul 2006. În 2008 a înființat Filmmaking România, eticheta lui de producție, care a produs până în prezent 2 filme de lung metraj, documentare și peste 25 de videoclipuri muzicale și reclame.

Din punctul lui de vedere, lucrurile stau astfel: „Ceea ce fac acum este să creez campanii sociale, iar meseria de comunicator îți oferă o șansă plăcută și o șansă mai puțin plăcută. Șansa este aceea de a transmite mesajul către fiecare dintre noi. Fiecare fundație e un comunicator sau, mai bine zis, este emițătorul dintr-o comunicare. Cel care face legătura între ONG și public, aici incluzând și beneficiarul care este casa producatoare de publicitate și media. În condiția în care acest element nu comunică exact așa cum trebuie mesajul proiectului, fundația și mesajul se duce de râpă. Caz concret: avem aici 160 de tineri foarte tari. Dacă eu vi-i arăt pe ei într-o reclamă de 30 de secunde, în care tu să spui <vai, săracu’ de el, nu poate sa meargă>, nu o să mai investești în potențialul lui. Dar, dacă îți arăt un tânăr care poate să facă multe, poate deveni creativ, atunci tu ești antrenat să investești în viitorul lui. Investiția pe care dumneavoastră o faceți începând de astăzi, începând cu cele 300 de cărucioare, nu este o investiție în 300 de cărucioare ce cară oameni cu probleme, ci în 300 de cărucioare ce cară potențial. Potențialul de a merge mai departe, de a ieși din casă, de a avea acces la cultură, potențialul de a trece din scaunul ăla cu rotile într-unul din scaunele astea”.

Oamenii nu știu să se uite la ei în suflet”

De vreo câteva luni Tudor s-a mutat la Cluj. Îmi mărturisește că este un oraș mai aproape de sufletul lui. Plus că are aici și câteva proiecte și colaboratori. Îl întreb ce face în timpul liber și de unde îi vine muza. Sau cum o caută… „Fac ce face un bărbat la 23 de ani. Ies, mă plimb, agăț (râde). Fiecare își găsește inspirația în ceva. Contează când te scoli de dimineață să-ți alegi ce vrei să faci în ziua aia. Pentru că te ajută să nu ai regrete la sfârșitul zilei și la sfârșitul vieții. E și cazul meu. Că s-ar putea să omiți multe lucruri. Când mi-a mers foarte bine profesional, am omis partea asta. Până mi-a spus cineva că sunt egoist și atunci m-am dat cu capul de sus. Și nu am mai putut să spun cuiva ceva, că uite, a murit și nu am mai avut timp. Oamenii caută inspirația în alte părți pentru că nu știu să se inspire singuri. Nu știu să se uite la ei în suflet”, îmi explică Tudor.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.