Dacă ar exista un zodiac teatral, oare sub ce semn ar fi de dorit să se nască un spectacol? Impetuos şi orgolios ca un Leu, teluric şi sigur pe sine ca un Taur, pacifist şi sensibil ca un Vărsător, alunecos şi descurcăreţ ca un Peşte? Ce calităţi ursite la naştere i s-ar potrivi cel mai bine actului teatral? Câte puţin din fiecare, cu măsură, cu noroc, armonie, fericire şi belşug, aşa cum orice părinte îşi doreşte pentru copilul său. Atunci Balanţă să fie – ponderat, cu semne de întrebare care să îi ghideze viaţa cu o curiozitate inteligentă, cu personalitate şi cu o existenţă solară. Şi, totuşi, ce te faci când Balanţa e dezechilibrată; când preaplinul se înghesuie pe un singur talger şi atârnă mult prea greu, încât nu mai poate fi compensat de toate calităţile cocoţate pe celălalt braţ, în încercarea fără sorţi de izbândă de a menţine acul pe calea de mijloc? Nu mai e nimic de făcut. Doar o părere de rău pentru ce ar fi putut să fie dacă astrele se aliniau mai prielnic.
„Freamătul plopilor” de Gérald Sibleyras montat de Anca Maria Colţeanu la Teatrul Metropolis este un spectacol născut sub un semn al Balanţei dezechilibrate. Povestea frumoasă, emoţionantă şi spusă pe-ndelete a celor trei veterani care mai dau un ultim asalt vieţii în căminul de pe dealul de unde se văd plopii oferă partituri de joc pe care orice actor şi le-ar dori. Piesa mizează în mod clar pe relaţie, pe sensibilitate şi pe putinţa de a spune o poveste. Este un text suficient de profund, încât să te facă să gândeşti, să poţi relaţiona cu el la modul personal, să te implici, să îţi pese de soarte celor trei personaje şi să ieşi din sală cu o anume stare. Are multe atu-uri şi opţiunea repertorială este perfect justificată.
Spectacolul, însă, rămâne doare la stadiul de expoziţie a acestor premise. Nu îşi propune să le speculeze mai departe de stratul denotativ. Este foarte cinstit şi curat, însă, fără prea multă strălucire; fără prea multă inventivitate, cu scene care vin la rând sacadate de intrări şi ieşiri nemotivate regizoral, ci doar tehnic, cu mici ajustări de decor nu neapărat necesare făcute la vedere de maşinişti în penumbră care marchează stângaci trecerea timpului, cu un decor frumos estetic semnat de Ioana Pashca, dar utilizat convenţional şi ilustrativ şi cu un actor principal a cărui interpretare surpă întreaga construcţie scenică şi îşi scufundă colegii odată cu el.
Atunci când în scenă sunt aproape în permanenţă trei actori, iar miza spectacolului este relaţia dintre ei, de măiestria lor ţine reuşita spectacolului. Dacă ei te conving de adevărul personajelor intri în poveste atât de tare, încât nu te mai deranjează nici heblurile obositoare, nici nonsensul de a-i vedea îmbrăcaţi în plină vară în mult prea multe straturi de haine groase, indiferent cât de bătrâni s-ar vrea a fi. Mergi cu ei, accepţi orice convenţie şi te bucuri de jocul lor. Dar asta se poate întâmpla atunci când există unitate de joc, relaţii susţinute şi personaje asumate. Când fiecare dintre cei aflaţi pe scenă reuşeşte să îşi stăpânească personajul şi să colaboreze cu generozitate cu partenerii. Ori de această dată fiecare pare să îşi folosească arsenalul de mijloace pe care este cel mai sigur şi să mizeze pe instinct şi carismă personală. Marius Stănescu (Fernand) are o misiune grea în scenă pentru că personajul său presupune o formă exterioară atipică – un bolnav cu o schijă în creier care îşi controlează cu greu corpul şi mintea, care suferă de sincope şi episoade psihotice. Deloc la îndemână. Performanţa pe care o reuşeşte Marius Stănescu este să păstreze candoarea acestui lovit de soată şi la propriu şi la figurat, să te facă să îl crezi, să îl asculţi, să îţi pese de el, să îl înţelegi şi să treci cu vederea micile exagerări izolate. În final, când află că sora lui a murit, modul paradoxal în care ochii înlăcrimaţi şi sinceri contrazic vorbele banale pe care le spune cu un aer senin este cel mai autentic moment de actorie din spectacol.
Dan Aştilean (René) este cel mai serios în scenă. Mereu atent la parteneri, cu gând susţinut, coerent în intenţii, dezvoltă un personaj în evoluţie şi ţine calea de mijloc. Este liantul sigur şi flexibil totodată între cele trei adevăruri de viaţă ale personajelor. Privirea lui vie şi concentrată este cea mai vie din scenă. Prezenţa lui, postura, felul în care gândeşte replica în timp real şi atenţia pentru detalii, relaţiile pe care le construieşte, toate micile amănunte îi dau consistenţă şi nu poţi decât să îl urmăreşti şi atunci când tace şi ascultă pentru că este autentic şi profesionist.
Costel Constantin (Gustave) joacă pe scena studio a Teatrului Metropolis în 2017 ca pentru scena mare a Naţionalului din ani pe care mulţi dintre spectatori i-au auzit povestiţi de bunicii lor. Ceea ce se numeşte emfază scenică în sens peiorativ este ustensila principală pe care o foloseşte pentru a livra replici la rampă, mai mereu cu faţa la public, cu gesturi largi şi expozitive, demonstrativ, explicativ, fals şi deranjant de civil. Nu îşi vede partenerii, nu îi ascultă, ci doar livreză replicile pe care le spune ca reacţie la ultimele cuvinte ale colegului la care ştie că trebuie să reacţioneze ca la apăsarea unui buton. Chiar şi atunci când îşi priveşte partenerul în ochi, îi ocoleşte privirea şi mimează atenţia cu stângăcie. Se arată atât de mult pe sine, îşi demonstrează cu atâta avânt încrederea oarbă în talentul propriu, încât personajul rămâne pierdut undeva între grija pentru text şi indicaţiile de regie pe care şi le aminteşte atunci când nu perorează. Pur şi simplu nu înţelegi cine e personajul, care îi sunt datele; iar asta e cu atât mai grav cu cât tocmai acest personaj este motorul acţiunii.
„Freamătul plopilor” ar fi putut fi o poveste frumoasă şi emoţionantă într-un timp grăbit. O poveste de care avem atâta nevoie. Dar pentru ca poveştile frumoase să mai poată bucura este nevoie ca ele să fie spuse cu sinceritate, linişte şi drag. Când talgerele balanţei zornăie a dezechilibru nu rămâne decât zgomotul de fond care se pierde odată cu ieşirea în lumea din stradă grăbită şi gri. Iar noi avem atâta nevoie de poveşti.
Teatrul Metropolis
„Freamătul plopilor” de Gérald Sibleyras
Regia: Anca Maria Colțeanu
Scenografia: Ioana Pashca,
Sound design: Ovidiu Savu Ioniţă,
Asistent regie: Elian Culiţă.
Distributie:
Gustave: Costel Constantin
Fernand: Marius Stănescu
René: Dan Aştilean
Print