Tu ești responsabil pentru propria fericire, așa că nu-i împovăra pe ceilalți cu greutatea unui sentiment atotcuprinzător, indefinibil și rarisim. Cam așa sună textele motivaționale contemporane, ca o rețetă în zece pași care poate să-ți schimbe viața cât ai pocni din degete. Poți să fii deja fericit, dar dacă fericirea ta nu se încadrează în anumite tipare, nu e valabilă. Poți să ai o viață relativ împlinită, dar dacă nu se desfășoară conform cutumelor impuse de alții, nu e suficient de bună.
Fericirea contrafăcută, peticită din orgolii, minciuni și farse; fericirea impusă cu forța, fericirea desfigurată de îndoieli și trădări este una dintre temele explorate în noul spectacol, „Prințul nefericit” („La Double Inconstance”) de Pierre de Marivaux, montat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Dintr-un text care a avut premiera pentru prima dată în 1723 la Hôtel de Bourgogne, Sânziana Stoican creează o comedie satirică puternic modernizată, cu un limbaj racordat la vremurile noastre, cu un stil de joc care îmbină modul declarativ cu cel asumat și interiorizat, respectând trăsăturile personajelor inspirate din commedia dell’arte și, în același timp, învestindu-le cu o aură contemporană care naște în spectator sentimentul de empatie, și nu senzația că urmărești un spectacol de epocă, greu de îngurgitat.
Două cortine din lanțuri aurite delimitează și reconfigurează la nevoie spațiul scenic, exprimă abundența și minimalismul deopotrivă, funcționalitatea, dar și apanajul regalității, laolaltă cu vesela elegantă și coroana care strălucește ademenitor precum cele de la muzeu. Scenografia lui Valentin Vârlan e clară ca o mapă care îți călăuzește privirea, deloc excesivă în obiecte – multe fiind folosite ca semn al puterii – reușind să armonizeze eleganța de la curte cu apucăturile grosolane ale păturii de jos care aduce în prim-plan lada cu bere. Niciun element nu pare inopinat, nici amestecul de muzică clasică cu hard rock, nici costumul de epocă a lui Trivelin alături de uniforma Flaminiei, nici mantia roșie ca sângele a prințului sau echipamentul sport de la Nike. Sânziana Stoican și Valentin Vârlan oferă o interpretare în dulcele stil clasic a piesei lui Marivaux, dar sută la sută modernă, fără să pară o încercare exagerată sau chinuită.
Și totuși, de ce să montezi un text a cărui acțiune se poate reduce simplu la o propoziție – un prinț vrea să se însoare cu orice preț cu o fată săracă – și ce profunzimi ale personajelor să exploatezi, când ele sunt caracterizate la origini de o oarecare fixitate? Convenția e că tot ce urmează să vezi este o înșelătorie, o farsă pusă la cale de slujitorii prințului care sunt însărcinați cu fericirea lui. Fiecare personaj care ar fi putut fi redus la o latură definitorie este nuanțat de actorul care îl interpretează și, brusc, „Prințul nefericit” devine o poveste despre fericirea adevărată și cea trucată, despre măști și sinceritate, despre prietenie și sclavie, despre iubire față de aproape și iubire pentru putere.
Flaminia nu este nicidecum o servitoare umilă și dibace, ci mai curând o consilieră tenace care rearanjează viața prințului de parcă totul s-ar juca pe o tablă de șah. Mihaela Trofimov, în interpretarea sa, trece de la seriozitatea și glacialitatea unui agent – parcă de la CIA – la duioșia și candoarea îndrăgostitei sau a prietenei devotate. Rolul său este construit cu atenția unui chirurg care nu trebuie să încurce instrumentele, firele, ci să taie cu precizie și sânge rece, doar că de data asta nu în carnea oamenilor, ci în sufletul lor. În plasa sa vastă, cad pe rând toți. Unii pentru că speră în planul ei salvator și ceilalți pentru că se încred în căldura cuceritoare a vorbelor sale. Întreaga acțiune este ținută în frâu, cu mână de fier, tot de Flaminia care manipulează în jurul ei pe oricine zădărnicește fericirea prințului. La polul opus, Trivelin e mai vulnerabil și mai puțin stăpân pe sine. Obosește repede în fața încăpățânării Silviei, iar mofturile prințului îl seacă de energie. Valentin Terente, în haina sa verde, se prelinge cu figura longilină pe lângă cei care-i terorizează la bătrânețe viața, exasperat, dar debordând de un fel de blândețe pe care o mai întâlnești doar la Firs. E blândețea slujitorului care există în acea casă de când lumea și pământul și cunoaște nebunia fiecăruia în parte. Prezența agentului de securitate, interpretat de Adrian Ștefan, exacerbează și mai mult atemporalitatea acestui personaj și efortul lui constant de a face față noilor situații.
Viziunea asupra lui Arlechino se îndepărtează considerabil de cea cunoscută din commedia dell’arte. Flexibilitatea e înlocuită de forța corpului, agerimea e trecută pe seama aspectului fizic mai mult decât plăcut, iar vocea ascuțită e acum masculină și impunătoare. În interpretarea lui Emilian Oprea, Arlechino e mai mult Don Juan, dar păstrează valorile, bunătatea și naivitatea celui dintâi. Între el și Lisette (Corina Borș) se insinuează un flirt la limita dintre sexualitate și un război al cuvintelor jignitoare, ipostaza de cuceritor fiind mereu la îndemână, mai mult decât cea de om sărac și naiv. Silvia e creată după chipul și asemănarea lui Arlechino, varianta bad guy. Narcisa Novac joacă rolul unei bad girl, încăpățânată și sensibilă, cinstită, dar cu o oarecare înclinare spre infidelitate, inoculată și de intrigile de la curte. Actrița își asumă rolul până la capăt și în expresia și în tensiunea interioară de la final, intuiești nefericirea și amărăciunea Silviei, cea păcălită, trădată și trasă cu forța în spatele cortinei din lanțuri care o vor ține captivă de acum încolo.
Aparițiile prințului sunt de-a dreptul savuroase; reacțiile, rostirea replicilor, privirile, gesturile, până și mersul pe care Silviu Debu îl atribuie personajului sunt o sursă a comicului de calitate, bazat pe niște mecanisme, nu pe reacția publicului și pe cioace. Prințul creat de Silviu Debu trece de la o vârstă la alta cu nonșalanță și încredere; el este copilul alintat (pentru că unui copil nu i se poate refuza nimic, nu-i așa?) care urlă după Silvia ca după o jucărie, e adolescentul cuprins de fervoarea primei iubiri, dar și adultul fără scrupule, care știe că deține puterea și o poate exercita după bunul său plac. Iar cu acest rol, Silviu Debu își demonstrează încă o dată versatilitatea și capacitatea de a crea personaje multifațetate pe care le arată spectatorului așa cum rotești un diamant în lumina unei raze de soare.
Reprezentației de la Teatrul Odeon nu i se poate reproșa decât inconstanța ocazională a ritmului și lungirea, tot ocazională, a unor scene. Însă spectacolului „Prințul nefericit” nu i se poate știrbi echilibrul minunat dintre clasic și modern, nostalgia vechiului și extravaganța noului, închegarea tuturor elementelor – de la regie, scenografie până la performanța actorilor – și cu atât mai mult meritul Sânzianei Stoican care ne dă încredere că da, poate există o generație de tineri regizori și curajoși, nu doar valoroși.
Teatrul „Maria Filotti”, Brăila
„Prințul nefericit” („La Double Inconstance”) de Pierre de Marivaux
Traducere: Sabrina Iaschevici
Adaptare®ie: Sânziana Stoican
Scenografie: Valentin Vârlan
Distribuția:
Arlechino: Emilian Oprea
Flaminia: Mihaela Trofimov
Silvia: Narcisa Novac
Prințul: Silviu Debu
Trivelin: Valentin Terente
Lisette: Corina Borș
Un domn: Adrian Ștefan
Foto: Maria Ștefănescu
Print