Spectacolul-lectură este o modă mai nouă în teatrul românesc, ai cărui spectatori încă n-au cu adevărat exercițiul acestui gen de lectură publică și de descoperire a autorilor dramatici, care este/ar fi foarte benefică dramaturgiei autohtone. În ultima seară a lunii martie, în pergola Librăriei Cărturești Verona, a avut loc un astfel de spectacol-lectură, după textul „Oriunde mă duc, numai de mine dau” de Valentin Nicolau, spectacol care a însoțit lansarea volumului de dramaturgie cu același titlu, apărut la Editura Nemira la foarte puțină vreme după dispariția dramaturgului.
Când Valentin Nicolau scria acest paragraf din eseul „Un teatru al cunoașterii interioare” cu care se încheie volumul, era anul 2010 și mai erau, deci, cinci ani până la moartea lui. Și totuși, rândul acela scurt – „Scriu pentru a mă citi cineva” – are o stranietate care m-a făcut să mi-l amintesc obsedant în seara spectacolului-lectură. Ca un mesaj aruncat într-o sticlă în mare…
„Civilizaţia modernă se bazează pe o uriaşă mutilare antropologică: îngroşarea omului la nivelul simţurilor. Criză (krisis – „judecată”) este cuvântul rostit cu obstinaţie astăzi. Înţelesul lui ne pune pe gânduri şi ne reaminteşte că orice criză îşi are cauza în depărtarea noastră de Dumnezeu. Atunci când omul se simte bine, nu vrea să se schimbe nimic. Viteza cu care trăim e dovada că nu ne este bine. Persistând în eroarea de a considera că viaţa sa e o proprietate, şi nu un dar, a înlocuit puterea dragostei cu dragostea pentru putere. Fiecare dintre noi a devenit limită pentru poftele celuilalt. Corabia ni se scufundă, iar noi ne călcăm în picioare pentru a obţine o cabină de lux. <Nimeni nu vede faţa altuia, decât spatele lui, adică singurătatea în comun> – pare a fi descrierea cotidianului nostru, şi nu a iadului. Oamenii care spun astăzi adevăruri nu mai pot fi credibili, pentru că <e nevoie de doi ca să se descopere adevărul: unul ca să-l rostească şi celălalt să-l priceapă>. Singuri nu putem nici măcar să ne oferim iertare. Dorim să ne iubim doar pe noi, dar nu vom reuşi decât în celălalt. Oricât am vrea, orice am încerca, nu ne suntem suficienţi. Scriu pentru a mă citi cineva.”
Spectacolul-lectură după ultimul text dramatic scris de Valentin Nicolau a fost susținut de șase actori din trupa fără nume a lui Victor Ioan Frunză: Nicoleta Hâncu, Mihaela Velicu, George Costin, Adrian Nicolae, Sorin Miron și Alexandru Pavel. Într-o regie a lui Victor Ioan Frunză, care și-a propus să pună în valoare fiecare rând și să scoată în evidență frumusețea didascaliilor care în această piesă, mai mult decât în altele, au o valoare aparte și trădează faptul că autorul a fost, evident, atras de potențialul epic al poveștii, spectacolul, pe care l-a ascultat o sală plină, a avut în acea seară o poezie incontestabilă.
Piesa este o parabolă ce are la bază legenda biblică a Scăldătoarei Vitezda, acolo unde oamenii așteaptă ca îngerul să vină să tulbure apele, pentru ca acela care se aruncă primul să fie vindecat. Iar Valentin Nicolau transformă lumea toată într-o mare Scăldătoare Vitezda, unde fiecare așteaptă (sau nu…) o minune: „Acţiunea se petrece în lumea largă, marele spital unde se tranzacţionează viaţa de zi cu zi, unde conştiinţa n-o mai tulbură niciun înger.”
Și tocmai această tragică imaterialitate a așteptării ce se transformă în acțiune a surprins-o spectacolul-lectură. Acel spațiu care se află dincolo de istorie, un spațiu în care se amestecă timpurile și se află la intersecția lumilor, de altfel greu de redat pe scenă, a devenit aproape concret în lectură, cu atât mai mult cu cât o mare parte din valoarea textului stă tocmai în aceste descrieri care, e evident, l-au fascinat pe autor atât de mult, încât s-a lăsat sedus pe alocuri de propriile cuvinte. Ceea ce face ca, pe de-o parte, textul să piardă în dramatic și să câștige, pe de altă parte, în poezie. Lectura a reușit să surprindă ceea ce textul – cu totul anti-trend în dramaturgia contemporană – pare să-și propună: să transforme în conflict însăși lipsa de conflict.
Povestea din această piesă e mai degrabă o non-poveste. Este configurarea unui spațiu spiritual și expresia unei căutări. Iar în acest text, bine ascuns în spatele unei istorioare cu oameni fără nume, care așteaptă la marginea unei ape, stau de vorbă și-și povestesc viețile, este sugerat un răspuns la întrebarea „Cum funcționează mecanismul lumii?”. Dumnezeu e un copil care se joacă… Iar diavolul e un scamator care îi stă mereu în preajmă și este singurul dispus să se joace cu el… În afara istoriei, la umbra unor biografii pe jumătate inventate, pe jumătate biblice, dramaturgul aduce în prim-plan personaje ale căror suferințe și existențe sunt încă de neînțeles. Un Iov nou, bolnav, puțin răzvrătit, eșuat pe malul scăldătoarei Vitezda, stă de vorbă cu Slăbănogul biblic, căruia Iisus i-a spus să-și ia patul și să umble. Cu toții îl așteaptă sau îl caută pe Dumnezeu, dar e în așteptarea și în căutarea lor ceva din disperarea și speranța cu care ne trăim cu toții viața. În piesa „Oriunde mă duc, numai de mine dau” așteptarea este personajul principal. Iar acest fapt l-a surprins lectura celor șase actori, care au făcut din didascalie un personaj în sine. Așteptarea este însăși sensul existenței. Pe malul lacului Vitezda, oamenii bolnavi cu toții de un virus numit „viață” trăiesc crezând că așteaptă vindecarea în apele lacului, însă niciunul nu vrea cu adevărat „vindecarea”. Toți iubesc „așteptarea”…
Pendulările între umor și dramatic, monologurile – unele dintre ele povești în sine –, surprinse de cei șase actori, au luminat un text mai degrabă complicat, așa cum spuneam, departe de trendul dramaturgiei de azi, preocupate în primul rând de latura socială. Extrem de puternic vizual, aproape filmic, „Oriunde mă duc, numai de mine dau” vorbește despre un Altceva și un Altundeva, deschizând un culoar spre subconștient. Iar lectura, în forma în care a fost susținută la Cărturești Verona, a dezvăluit luminile și umbrele unei piese pe care, nu mă îndoiesc, lui Valentin Nicolau i-ar fi plăcut să lucreze împreună cu actorii…
Librăria Cărturești Verona, Spectacol-lectură
„Oriunde mă duc, numai de mine dau”, de Valentin Nicolau
Regia: Victor Ioan Frunză
Distribuția: Nicoleta Hâncu, Mihaela Velicu, George Costin, Sorin Miron, Adrian Nicolae, Alexandru Pavel
Foto blog Ionuț Vulpescu
Print