Pe data de 1 a fiecărei luni, revista Yorick vă propune la rubrica „Viața bate teatrul” un reportaj cu oameni de lângă noi și poveștilor lor.
România anului 2018. Tehnologia depăşeşte pe zi ce trece orice aşteptare şi roboţica Sophia – care face de toate, inclusiv, să-şi întemeieze o familie – se pregăteşte să apară în lumea oamenilor. Ce ai putea să-ți dorești mai mult?
În cluburile de fiţe, roaba, nu cea a lui Dumnezeu, transportă, spre delirul petrecăreţilor, o sticlă de şampanie de 6 litri, învelită în foiţă de aur de 24 de karate, la vreo 60-70 de mii de euro. Lux, tată! Acestea fiind spuse, misiunea mea jurnalistică a fost una extrem de grea. Dar nu imposibilă!
Am tot întrebat, pe la prieteni, amici şi cunoştinţe, unde aş putea găsi, în tot Bucureştiul ăsta mare o sifonărie şi un sifonar cu patalama. Şi, cu poveste, fireşte! Da, da, aţi auzit bine, locul acela în care oamenii mergeau şi îşi încărcau aproape zi de zi sifoanele, că tare bine mergea la şpriţ… Fiecare m-a îndrumat cu ce a ştiut. „Sifonari găsim destui astăzi, sifonării nu prea…”, mi-a zis, în glumă, un amic.
Şi, din aproape în aproape, l-am identificat. În cartier este cunoscut drept nea Nelu „sifonarul”. Şi iată-mă pe strada Drumul Găzarului, din cartierul Berceni, căutându-l pe omul poveştii mele.
L-am găsit în timp ce-şi făcea plimbarea de după-amiază. Aşa cum obişnuieşte de ceva vreme. Fără să-l întreb prea multe, a început să-mi povestească. În curtea lui, îmi arată un fel de chioşc, unde ani de zile a fost la butoanele maşinii de sifoane. Cele mai bune din cartier! De câţiva ani, a simţit că nu mai poate să stea ore în şir în picioare şi a închiriat spaţiul. Momentan, activitatea s-a oprit, căci, nu prea mai rentează şi oamenii nu mai sunt dispuşi să investească în aşa ceva. Cine mai cumpără azi sifon?
Nea Nelu a rămas însă „Stăpânul Sifoanelor”, marea lui dragoste…
„Sunt proprietar aici din ’66 aici şi, din ’92, am avut o rulotă. După ’92 am deschis sifonăria. A mers extraordinar de bine, dar, domnişoară, vă spun sincer, mie aici mi s-a luminat, aici mi s-a înnoptat”, vorbeşte, cu patos, nea Nelu.
Este pensionar de mai bine de 20 de ani. A muncit mult la viaţa lui, peste 40 de ani a fost electrician, însă sifonăria a fost marea lui dragoste, mândria lui.
„Am fost electrician în întreţinere la fabrică, 22 de ani numai într-o fabrică, iar ultimii şapte ani am lucrat la căminele studenţeşti la Grozăveşti. Peste 40 de ani am fost electrician, am făcut o treabă frumoasă”, rememorează, puţin nostalgic nea Nelu, vremurile de altădată, căutând, parcă, printre amintiri, timpul pierdut.
Sifonăria, dragostea mea!
Îl întreb când a fost momentul acela în care a decis să deschidă sifonăria şi de ce a avut nevoie pentru a pune afacerea pe picioare.
„În anul 1994 m-am apucat de sifonărie. Acum am 76 de ani. În 1995 am ieşit la pensie. Am cumpărat maşina de sifoane care era originală, de la Precizia, de fapt, am avut două maşini şi le-am montat… Nevastă-mea lucra la o maşină, eu la una”, povesteşte nea Nelu începuturile sale în ale sifonăritului.
„Era coadă domnişoară până la semnul ăla (n.r. – îmi arată dincolo de curtea lui şi peste drum). Veneau să cumpere sifoane şi din Balta Albă. Erau care mai aveau neamuri pe aici prin cartier şi veneau să ia şi sifoane de la mine… Veneau şi de pe la Şincai, că se dusese zvonul că aveam apă de fântână, eu am puţ în curte… Noi făceam treabă bună că era afacerea noastră, când pui pe altul şi nu are interes face treaba subţirică…”, povesteşte nea Nelu sifonarul, un fel de vedetă aici, la el, în zonă.
Nea Nelu, personaj de poveste!
Este extrem de sincer, cu chef de poveşti, dar şi cu nostalgia faptului că, în vremurile pe care le trăim astăzi, a avea sifonărie este o afacere care nu mai rentează.
„Nu prea se mai cumpără, acum s-a boierit toată lumea, boieri curaţi… Vor să fie văzuţi cum urcă la bloc cu apa plată şi apa minerală… După Revoluţie, toată lumea era pe sifoane, nu-şi permiteau să cumpere apă minerală, acuma toţi sunt numai cu apă minerală că, de…”.
Îl întreb ce se mai întâmplă acum cu sifonăria şi dacă, la un moment dat, se gândeşte s-o repună în funcțiune.
„A funcţionat până acum doi ani, eu după atâția ani nu am putut să mai lucrez, că nu mai pot. Sunt bolnav. Dar am un băiat de 26 de ani. Mi-am pregătit totul de înmormântare… (n.r. – îl privesc puţin dezaprobator şi simte nevoia să-mi explice). Face parte din viaţa omului şi asta. Ei, și cam de vreo 3-4 ani nu a mai mers cu sifoanele. Înainte veneau oamenii cu câte 10-15 sifoane. Când se duceau la ţară, la porumb, treceau dimineaţa întâi şi le încărcau. Acuma nu mai este ce a fost…”
„Vinul nu merge fără sifon!”
Nea Nelu e sigur însă de un lucru. „Vinul nu merge fără sifon! Apa minerală ai pus-o în pahare, peste două ore e apă chioară”.
Îl întreb ce mai rentează ca afacere în ziua de astăzi. Îmi răspunde franc. „Domnişoară, nu mai merge nimic acum, nu mai intră lumea. Eu eram aşa mândru că lumea îmi zicea nea Nelu sifonarul… Aici mi se lumina, aici mi se înnopta, aşa cum v-am spus. Venea unul cu 5-6 sifoane, pe atunci sifonul era cinci bani. Nu m-am pricopsit, nu am dat peste răscoale, dar după ce plăteam curentul şi alte cheltuieli, îmi mai rămânea şi mie”.
Îl întreb când i-a fost mai bine. Pe vremea lui Ceauşescu sau acum…
„Draga mea, hai să fim sinceri, acuma nu sunt în niciun partid, dar îţi spun sincer. Eu, când am fost în comunism, am fost electrician şi aveam un loc de muncă asigurat – că nu întârziam, nu mă duceam beat, avem şi spor de noapte… Eu nu pot să spun că am dus-o rău pe timpul lui Ceauşescu. Nu m-a bătut nimeni, nu m-a înjurat nimeni, cum te înjură acuma”, îmi spune direct nea Nelu.
„Eu n-am pus mâna să iau nimic în viaţa mea, cum sunt ăştia acuma, am vrut să vin liniştit acasă. Vorba ăluia de la televizor, astăzi toată lumea e numai la caşcaval, dar fără muncă. La fabrică n-am muncit cât am muncit la sifonărie. Preţul unui sifon era mic, banii se strângeau încet. Dar eu am fost mulţumit. Aş fi vrut să continui, dar acum nu se mai poate.”
„N-am tras chiar ca boul să fac avere, m-am mai şi odihnit…”
Îl mai întreb cum se împacă cu tehnologia. Ce credeţi? Nea Nelu se descurcă. S-a adaptat. „Bine sunt cu tehnologia, eu, ce-mi trebuie, ştiu să fac. Înveţi tot, dacă ai ambiţie în viaţă. Eu am venit de la ţară, din Teleorman, întâi am lucrat pe şantier, apoi în fabrică. Soţia a lucrat la o fabrică de făcut ciorapi. Suntem realizați cât ne trebuie. N-am tras chiar ca boul să fac avere, m-am mai şi odihnit, dar, aşa, de-a lungul vieţii, muncă multă. Dacă vă spun, cât aveam sifonăria, uneori nu apucam nici să merg la toaletă. Clientul nostru, stăpânul nostru! Intram şi eu să mănânc ceva, mă striga omul: „nea Ilie!” Și ieşeam la el.
Nea Nelu are însă o regulă pe care nu a încălcat-o toată viața. Nu dă niciodată pe datorie! Zice aşa: „Ai, bei, nu ai, nu bei! Asta nu înseamnă că nu am ajutat când am putut. Am în curte cişmea, mereu am zis. Dau oamenilor apă, că apa este pomană… Şi, dacă nu avea bani de un sifon, două şi îmi zicea măi, nea Nelu, nu am, spuneam mereu: „Ia-l, măi, şi du-te! E pomană! Dar nu pe datorie!”.
Îl întreb dacă este mulţumit de ce a realizat şi dacă atunci când face bilanţul îi dă pe plus. „Am făcut o casă, am un copil, am sădit un pom, n-am trăit ca boul pe pământ”
Vorbim şi despre dezamăgiri. „Sunt şi dezamăgiri. Avem cinci degete la o mână şi nu sunt toate la fel. Orice om e supus greşelilor şi, dacă nu-l ierţi, n-ai făcut nimic, dacă îl duşmăneşti, iarăşi n-ai făcut nimic”.
Ca să încheiem într-o notă amuzantă, îl provoc la o discuţie despre mondenităţi şi îi povestesc despre „roaba de şampanie” de prin cluburile de fiţe.
„Ce roabă? Nu cunosc eu din astea (n.r. – râde). Mai degrabă un sifon muncit… Ăia sunt nişte escroci pe care nu-i întreabă nimeni nimic. Că ştiţi cum este? Ălora de fură miliarde nu le cere nimeni socoteală.”
Print