În câțiva ani tânărul regizor Vlad Cristache a venit cu propuneri artistice care nu au trecut neobservate. Spectacolele sale, fie cele de la București, de la Teatrul de Comedie sau de la Odeon, fie cele de la Ploiești sau Brăila, au fost remarcate pentru calitatea lor și de publicul de specialitate, care deplânge adesea lipsa regizorilor tineri cu viziune, și de publicul larg.
După „Volpone“, o montare recentă, la Teatrul Mic a avut premiera încă un spectacol în regia lui. „Numele“ de Jon Fosse reprezintă o întâlnire cu dramaturgia acestui scriitor contemporan atât de jucat în străinătate, care are loc după ce Vlad Cristache a încercat și teatrul cunoscutului Marius von Mayenburg. Proiect la care au colaborat Teatrul de Comedie și Teatrul Mic, spectacolul este bine-venit în peisajul bucureștean pentru că aduce o variațiune pe tema mult discutată a incomunicării și a alienării noastre de toate zilele și, de asemenea, pentru că arată potențialul unui artist aflat la început de drum, propunând în același timp o întâlnire necesară între două generații de actori.
Așadar, ce ne propune „Numele“? Aflat acum la primele reprezentații, spectacolul aduce în scenă două nume consacrate – Ana Ciontea și Gheorghe Visu, amândoi confirmându-și aici experiența și talentul – și câțiva actori recent ieșiți de pe băncile școlii, pe care cei ce urmăresc fenomenul îi știu din spectacolele de la UNATC: Aida Avieriței, Cezar Grumăzesc și Ana Bianca Popescu, ajunsă acum la debut pe scena profesionistă.
În sala de la Teatrul Foarte Mic, suntele unui violoncel bacovian întâmpină spectatorul și se repetă, obsedant, până la sfârșitul unui spectacol de o oră și jumătate în care ni se spune o poveste care, cumva, ne scapă printre degete, ceea ce e tipic pentru textele lui Jon Fosse. Poveste cu oameni care se întâlnesc într-o situație din viețile lor însigurate și trec unii pe lângă alții atunci când fiecare are nevoie mai mare de celălalt, „Numele“ este o incursiune în infernul incomunicării. Fata (Anca Bianca Popescu) se întoarce la părinții ei, acasă, nu contează unde, după o lungă absență. Este însărcinată și acompaniată de prietenul ei, tatăl copilului (Cezar Grumăzescu). O întâmpină o tăcere de gheață, într-o casă în care lampadarele se aprind și se sting mereu, singuratice, iar ființele trec printre obiecte ca niște umbre fără viață. Mama (Ana Ciontea) e prizoniera propriei suferințe (închipuite sau nu, nu știm exact), înstrăinată de boală, absentă, paralelă cu realitatea din jur. Tatăl (Gheorghe Visu) intră în scenă ca o fantomă obosită – fără forță, fără dorințe, fără personalitate. Într-o atmosferă anormală, în care fiecare se izbește de celălalt ca de un sloi de gheață, Sora (Aida Avieriței) face oarecare notă discordantă. Însă, într-o mare de cenușie, nici personalitatea ei, aproape de profilul unei adolescente normale, n-are putere. Vorbele se risipesc în jur în această zi a întoarcerii, privirile parcă nu nimeresc ținta, gesturile se pulverizează, dialogul rămâne departe și însingurarea fiecăruia învinge orice tentativă de apropiere.
Astfel e lumea din piesele lui Jon Fosse, pe care, de altfel, le dorim montate mai des în România. Scrisă în vremea în care dramaturgul se îndepărta de așa-zisul realism psihologic, piesa propune ființe neelucidate și întâmplări cu un sens pe care fiecare spectator e liber să-l interpreteze. Regizorul respectă acest specific în montarea sa și nu livrează răspunsuri, ci expune o situație. Fata începe spectacolul la o ușă misterioasă și îl închide la aceeași ușă din decor: o ușă care de fapt doar a părut că se deschide, o ușă spre un acasă care e doar un spațiu gol, în care oamenii nu (se) exprimă și rămân prinși în cochilia lor, imuni la celălalt.
Între câteva obiecte de mobilier și câteva lumini care nu pot limpezi dramele și poveștile nespuse ale personajelor, într-o familie care nu formează un tot, adevărurile rămân departe și rămân mai ales nerostite. Fidel spiritului textului, regizorul trasează discret, fără îndrăzneli sau excentricități, această tristă întâlnire eșuată între personaje, lăsând fiecare personaj să se arate atât cât îi permite partitura. Întâlnirea dintre cele două generații de actorii este, fără îndoială, reușită. Nu numai că au acceptat o misiune deloc ușoară, căci nu e puțin lucru să construiești bine pe scenă un personaj al lui Fosse, dar au și venit cu ceva consistent, nuanțat, interesant. Fiecare dintre actori, fără excepție, face un rol asumat. Întâlnirea funcționează, proiectul se împlinește și îl dorim repetat, căci nu se întâmplă des ca promisiunea de a distribui tineri absolvenți de actori în spectacole de la teatre subvenționate să fie respectată. Mergeți la „Numele“ și veți vedea începători cu un potențial considerabil.
„Numele” de Jon Fosse
Teatrul de Comedie și Teatrul Mic
Regia şi scenografia: Vlad Cristache
Traducerea: Carmen Vioreanu
Asistent regie şi scenografie: Silvia Roman
Distribuţia: Gheorghe Visu (Tatăl), Ana Ciontea (Mama), Ana Bianca Popescu (Fata), Cezar Grumăzescu (Băiatul), Aida Avieriței (Sora), Bogdan Nechifor (Bjarne)