Povestea unui musical: „Bună seara, domnule Wilde!”

Povestea-i veche şi o ştim: nu avem tradiţia musicalului în România. De unde s-o avem, când nota pasivă ce caracterizează psihologia poporului român se reflectă şi în nota plângătoare a muzicii noastre populare. Lăcrămaţiile îndreptate spre cer contra tuturor asupririlor se regăsesc adesea în folclor, doinele abundă în văicăreli şi suspine înecate în lacrimi, iar muzica, asemenea celei orientale, e plină, la rândul său, de plângeri sfâşietoare. E drept că nici primele două aşa-zise musicaluri americane (încă există controverse asupra subiectului) apărute în secolul al XVIII-lea (Flora or The Hob on the Wall, 1735, şi The Archers, 1796) nu sunt chiar un model de “fete, balete şi paiete”, dar măcar porneau de la nişte opere comice.

Începuturile genului în România datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea, sub forma pieselor de teatru cu muzică și dans. Reprezențiile vremii îmbrăcau aspectul de singspiel, în forma lui cea mai simplă. Ulterior apare vodevilul, ca o comedie cu cântece, deschizând gustul publicului pentru teatrul muzical satiric. De aceea, ca și în cazul vechii dileme cu oul și găina, este greu de stabilit exact modul de lucru al profesioniștilor autohtoni ai vremii. Cert este că prima creație românească – foarte apropiată de genul operetei – rămâne Baba Hârca de Alexandru Flechtenmacher, pe un libret de Matei Millo, care a și jucat în travesti, la premiera de la Iași, din 1848.

Aşadar… Baba Hârca, un titlu care iar ar putea spune multe despre psihologia poporului român, măcar prin comparaţie cu… Frumoasa Elena a compozitorului francez Jacques Offenbach, considerat pionierul operetei europene. Cu toate acestea, premiera de la Iaşi a avut loc cu zece ani mai devreme decât Orfeu în Infern a aceluiaşi Offenbach, lucrare ce a marcat debutul oficial al genului.

Pasul de la operetă la musical ar fi putut fi făcut în secolul XX, când teatrul muzical românesc se modernizează şi se diversifică şi când, la vechea Operetă bucureşteană de pe Splai se jucau variantele locale – oneste – ale unor producţii precum West Side Story, My Fair Lady sau Oklahoma. Din păcate, posibila afirmare a musicalului ca gen în România coincide cu instaurarea regimului comunist totalitar, ce a avut drept consecinţă impunerea unor subiecte legate de actualitatea politică imediată. Unii creatori au acceptat această cenzură şi s-au adaptat, alţii au refuzat-o, abordând teme tradiţionale sau inspirându-se din dramaturgia universală.

Un exemplu care a înfruntat anii şi care ar putea rezista în continuare cu succes (dacă regizorii români l-ar redescoperi, fireşte) este, fără îndoială, musicalul Bună seara, domnule Wilde! – compus de Henri Mălineanu[1], pe libretul lui Eugen Mirea[2], după piesa Ce înseamnă să fii Onest de Oscar Wilde.

Puţină istorie…

Fenomenul literar irlandez, determinat de vecinătatea copleșitoare a Angliei, avea să se regăsească nu numai în dramaturgia şi mişcarea teatrală din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ci, peste ani, şi în musicalurile originare din piesele autorilor irlandezi. Dacă în zona literaturii dramatice, influenţa se datorează puternicelor sentimente de frustrare și revoltă, în cea a musicalului, legătura se face prin specificul umorului irlandez, din belșug regăsit la exponenții săi cei mai de seamă – Oscar Wilde și George Bernard Shaw. Temperamente nestăpânite, suflete de copii teribili, de adolescenți rebeli, non-conformiști, admirați și detestați în egală măsură, preocupați de estetică, de artă – în toate formele sale, adevărate fenomene culturale și sociale, cei doi dramaturgi reprezintă importante surse de inspirație pentru autorii de musicaluri, atrași de umorul sarcastic și caricatura societății britanice. Ca exemplu consacrat, înfruntând vremea şi vremurile: musicalul My Fair Lady (1956), după piesa Pygmalion (1912) de George Bernard Shaw. Dar şi celebrul dramaturg preluase parţial (deşi fără să recunoască vreodată) concepţiile non-conformiste ale lui Oscar Wilde şi subtilul său umor.

De aceea, nu este de mirare că una dintre cele mai jucate piese ale lui Wilde, cea mai cunoscută dintre ele – Ce înseamnă să fii Onest / The Importance of Being Earnest (1895), va constitui, la rândul său, punctul de plecare pentru numeroase adaptări în teatrul muzical. Istoria începe în anul 1958, cu Half in Earnest (muzică şi libret: Vivian Ellis), musical reluat în 1968 cu titlul Found in a Hand-Bag. În 1960 – o altă variantă – Ernest in Love (muzică: Lee Pockriss, libret: Anne Croswell), iar în 1964, fără mari modificări de libret, Mein Freund Bunbury, un musical de Gerd Natschinski, pe texte de Helmut Bez și Jürgen Degenhardt, cel mai jucat spectacol german din istoria genului[3].

Dar una din cele mai interesante abordari rămâne, fără îndoială, varianta românească – Bună seara, domnule Wilde! (1971), comedia lui Eugen Mirea, pe muzica lui Henri Mălineanu. Libretul respectă cu fidelitate litera şi, mai ales, spiritul piesei originale, subintitulată A Trivial Comedy for Serious People (O comedie fără importanţă pentru oameni serioşi). Dar musicalul aduce un personaj în plus, pe însuşi Oscar Wilde, în rol de comentator ironic, înlocuitor de cor antic în variantă modernă.

Acţiunea se petrece la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Anglia victoriană, în aşa-zisa înaltă societate londoneză. Tânărul John Worthing (cunoscut sub numele de Jack la ţară şi Onest la oraş) vrea să se însoare cu Gwendolen Fairfax, fiica teribilei Lady Bracknell. Dar, din cauza trecutului său destul de obscur (a fost găsit într-o valiză uitată pe peronul Gării Victoria), Lady Bracknell se opune cu fermitate căsătoriei, în pofida prieteniei pretendentului cu nepotul ei, Algernon Montcrieff. Acesta din urmă descoperă secretele vieţii duble pe care o duce prietenul său, care îşi inventase un alter-ego, Bunbury, pentru a mai scăpa din când în când de obligaţiile din “înalta societate”. Dar acelaşi Algernon o cunoaşte pe tânăra pupilă a lui Jack, Cecily Cardew, de care se îndrăgosteşte la prima vedere. După o serie de certuri şi împăcări, încurcături şi dezvăluiri, piesa se încheie cu nu mai puţin de trei căsătorii: cele două ale tinerilor şi o a treia, între adulţi – guvernanta lui Cecily, Miss Prism, şi preotul satului, Dr. Chasuble.

În pofida acestei aparente uşurătăţi a subiectului, comentată cu mult umor de personajul Oscar Wilde, comicul de limbaj şi situaţii este de o profunzime invers proporţională cu superficialitatea înaltei societăţi londoneze. Iar scriitorul Eugen Mirea îl speculează pe de-a-ntregul în libretul noului musical, la care se adaugă partitura lui Henri Mălineanu. Premiera a avut loc pe 28 noiembrie 1971, la Teatrul Nottara din București, în regia lui Alexandru Bocăneț[4] și coregrafia lui Cornel Patrichi[5], cu o distribuție de excepție: Ștefan Iordache (John Worthing), Emil Hossu / Florian Pittiș  (Algernon Montcrieff), Carmen Stănescu (Lady Bracknell), Melania Cîrje / Mariana Mihuț (Cecily), Anda Caropol (Gwendolen), Ştefan Radoff (Dr. Chasuble), Migry Avram Nicolau (Miss Prism), Alexandru Repan (Oscar Wilde).

De-a lungul anilor, musicalul a cunoscut o serie de montări pe scenele româneşti[6] şi a fost preferatul variilor generații de studenți ai facultăţilor de teatru din ţară. Alegerea pare întemeiată, căci comedia lui Mirea şi Mălineanu reface cu haz şi nerv, în termenii teatrului muzical modern, textul lui Oscar Wilde, oferind partituri generoase pentru fiecare interpret. Iar tinerii actori distribuiţi au posibilitatea de a se prezenta la public cu roluri convingătoare, prin care să îşi evidenţieze personalitatea artistică. Aşa s-a întâmplat şi la prima punere în scenă a musicalului la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” din Bucureşti, în anul 1984, la clasa prof. asoc. Sanda Manu, lect. univ. Geta Angheluţă[7], dar şi mai târziu, în 1989, sub titlul Cadrilul, la clasa prof.univ. Ion Cojar, prof. asoc. Leopoldina Bălănuţă[8].

Bunbureala vianistă

De mai bine de zece ani, însă, n-am mai aflat despre vreo montare importantă a acestui musical cuceritor de generaţii şi deloc vetust. A trebuit să vină vara şi, odată cu ea, să irumpă tinereţea ce nu ţine cont de vârsta din buletin, pentru ca o nouă întâlnire cu muzica lui Mălineanu, versurile lui Mirea şi, în special, umorul acid al lui Wilde să aibă loc. Şi astfel, la început de iunie, pe scena Teatrului Nottara din Bucureşti (de ani buni gazdă primitoare pentru producţiile tinerilor), elevii Colegiului Naţional de Informatică “Tudor Vianu” au prezentat un spectacol ca la carte. Cartea musicalului, de data aceasta, pe care se vede nu numai că au citit-o, dar şi că au înţeles-o. Cel puţin în punctele sale esenţiale: sincretism, convenţii scenice şi, mai ales, autoironie.

Curaj, sânge rece şi multă emoţie, aşadar, din partea liceenilor de clasele a IX-a şi a X-a – pentru a intra în pielea şi costumele personajelor de secol XIX. Dar jocurile au fost făcute şi rolurile asumate. Până şi Turnul Londrei pare un copil în faţa Denisei Dumitru, care figurează cu aplomb şi cu ştiinţă a replicii comice o Lady Bracknell autoritară, în faţa căreia e greu de crâcnit. Îi ţin, însă, piept Robert Muntean, în rolul nepotului Algernon, purtându-şi cu distincţie statutul de gentleman, fracul şi zâmbetul (uneori alunecând în râs), dar şi prietenul său, Jack, – interpretat cu mult umor, dezinvoltură şi candoare de Andrei Miercure. Dialogurile tinerilor dandy, precum şi cele cu valetul Lane / Merriman stârnesc hohote de râs la scenă deschisă. Mai ales prezenţa lui Alin Aronovici, în rolul servitorului, care construieşte cu replici puţine şi cu economie de mijloace, un personaj deosebit de expresiv, în special prin mimică.

Cele două ladies în devenire sunt interpretate cu farmec personal de Rabonia Avram / Ana Ilinca Călin (Gwendolen) şi Maria Călinoiu (Cecily), frumoase şi graţioase în rochiile lor elegante. Pisici blânde în scenele de amor sau cu ghearele scoase la atac când e cazul, tinerele se adaptează cu naturaleţe convenţiilor vremii, dar şi celor ale musicalului. În cheie ceva mai modernă este imaginat personajul domnişoarei Prism de către Alexandra Vameşu, care o adaptează pe alocuri, în intonaţie, realităţilor locale (spre deliciul publicului). Tot cu apeluri la contemporaneitate este construit şi preotul Chasuble de către Adrian Budai, prin inserarea unui moment hip-hop despre… credinţă, văzută ca scăpare… În fine, Oscar Wilde însuşi apare în prologul şi la sfârşitul musicalului, rolul său fiind asumat cu onestitate artistică de Andrei Angelescu, cu adresare directă către spectatori.

Scenelor muzicale şi de dans ale soliştilor (executate cu îndemânare, deci cu priză la public) li se adaugă cele susţinute de cor (figurat nu ca o entitate, precum în teatrul antic, ci ca sumă de personalităţi distincte), dar şi de o echipă de dansatori. Iar montarea – realistă în interpretare şi scenografie – se completează cu subtile referinţe autoironice la context, dar şi – cireaşă pe tort – cu două inimi uriaşe din leduri roşii, ce pulsează deasupra îndrăgostiţilor taman la scenele de amor. Ideea ghiduşă îi aparţine, ca şi regia, coordonarea proiectului şi, de fapt, însufleţirea lui, profesorului Marcel Homorodean, un personaj în sine.

Câteva zile de repetiţii în plus n-ar fi stricat – mai ales la numerele de dans-ansamblu sau pentru acomodarea cu costumele de epocă. Fetele se mai ajută de rochiile ample şi de evantaie pentru a rezolva spinoasa problemă a mâinilor, în schimb băieţilor nu le rămân decât reverele sau buzunarele. În plus, mai e de lucru la mersul pe scenă, relaţia cu partenerul şi cu sala, depăşirea unei blazări tipc adolescentine, adesea valabilă, totuşi, în contextul britanic al piesei. În continuare se aplaudă replicile “bătrânului” Wilde, textul lui Mirea şi muzica lui Mălineanu, cât să mă întreb iar şi iar de ce acest musical este ignorat de producătorii români. Promisiunea este însă că toamna ni-l va aduce mai proaspăt şi mai curat. Mai adunat. În aceeaşi distribuţie tinerească.

Până atunci, însă, nimic nu se compară cu senzaţia unei seri de iunie, ieşind de la Teatrul Nottara, pe bulevardul Magheru, într-un Bucureşti mirosind a tei. În sala mare – “Horia Lovinescu” – elevii “vianişti” jucaseră un musical, în sala studio – “George Constantin” – studenţii anului III Actorie de la UNATC prezentaseră un spectacol de licenţă Regie, iar mai încolo, pe strada Pictor Verona, în Grădina OAR, tineri absolvenţi de Conservator cântau jazz – cu aceeaşi energie frematătoare în aer, de mai mai că-ţi venea să nu pierzi speranţa în lumea asta. Şi în cea viitoare.

 

Colegiul Naţional de Informatică “Tudor Vianu”:

Bună seara, Domnule Wilde! de Eugen Mirea şi Henri Mălineanu

după Ce înseamnă să fii Onest de Oscar Wilde

Distribuţia: Rabonia Avram (Doamna Wilde / Gwendolen), Andrei Angelescu (Domnul Wilde), Denisa Dumitru (Lady Bracknell), Maria Călinoiu (Cecily), Robert Muntean (Algernon), Ana Ilinca Călin (Gwendolen), Andrei Miercure (Jack), Alexandra Vameşu (Miss Prism), Adrian Budai (Chasuble), Alin Aronovici (Lane / Merriman)

Cor: Adriana Bica, Teodora Ciocan, Mihaela Gavrilă, Mariana Teianu, Ana Alina Haiduc, Evelyn Ester

Dansatori: Irina Iosif, Irina Stănescu, Iulia Bubulică, Anişoara Dozsa, Ioana Bob-Surdu, Alexandra Georgescu, Mihaela Gavrilă, Răzvan Ciobanu, Cosmin Mihai Manolescu, Andrei Vasilescu, Andrei Baicu, Mihnea Ştefan, Toader Mihai

Regia tehnică: Ana Păun, Adrian Balinişteanu, Edi Dumitra, Dorel Barbu

Coordonator muzical: prof. Iulia Ramona Ungureanu

Înregistrări audio: Iulian Doboară

Coregrafie: Irina Iosif, Răzvan Ciobanu

Coregrafie cor: Miriam Haghighi

Coordonator proiect: prof. Marcel Homorodean