Pe Victor Ieronim Stoichiță, istoric de artă, îl știm din splendidele sale studii publicate în traducere în România, cărți în care debordează erudiția vie ce naște analize cel mai adesea interdisciplinare, potrivite pentru curiozitatea cititorului de azi. Scrise în străinătate, într-o Europă occidentală în care specialistul a ales să trăiască încă din anii ’80, cărți ca „Instaurarea tabolului“, „Scurtă istorie a umbrei“, „Efectul Don Quijote“, „Efectul Sherlock Holmes“ sau „Vezi?“ sunt lectură obligatorie pentru orice contemporan care studiază arta și istoria artei.
Cu puțin timp în urmă, cercetătorul a îndrăznit să aleagă libertatea pe care o permite memorialistica și să-și scrie povestea în spiritul acestei libertăți absolute. Volumul său confesiv „Oublier Bucarest. Un récit“, publicat la Actes Sud în 2014, recompensat în 2015 cu Premiul pentru promovarea limbii și literelor franceze decernat de Academia Franceză, a fost tradus de Mona Antohi și a apărut în seria de autor de la Editura Humanitas, fiind acum nominalizat la Premiile „Observator Cultural“, ediția 2016. El marchează, din cât se pare, o trecere la o altă etapă: rememorarea necesară a intelectualului român care a cunoscut experiența exilului, deloc singulară printre oamenii de cultură români născuți în secolul trecut. „Despărțirea de București. O povestire“ pune în lumină nu atât destinul unui intelectual, din 1991 profesor la Universitatea din Freiburg, cât vremurile tulburi ale unui început care, ca orice început, a venit după un sfârșit.
Sfârșitul unei copilării, al unei adolescențe, al unei vieții într-o Românie confiscată, cenzurată, oprimată, cenușie prinde contur în cele aproape trei sute de pagini ale unui volum scris cu detașarea afectuoasă a eroului care a trăit o poveste cu happy-end. Este, știm, un sfârșit ales și impus deopotrivă. „La începutul anilor ’80 era, totuşi, o perioadă destul de dificilă. Eram bine integrat într-o anumită atmosferă intelectuală şi o anumită rezistenţă intelectuală. Lucrurile erau însă din ce în ce mai dificile. Am plecat pentru că am vrut să plec (unul din motive era şi imposibilitatea de a ajunge la marile biblioteci din Occident, de care aveam nevoie pentru a evolua profesional). Din fericire, am şi putut să plec şi nu am regretat în momentul respectiv, chiar dacă era o rupere foarte clară de ţară, de limbă, de grupul de prieteni, de atmosfera intelectuală de aici. Eram din fericire destul de tânăr ca să pot să asum acest fapt, care m-a costat, au fost câţiva ani destul de dificili, de grei, de integrare într-o altă cultură, altă limbă, altă mentalitate. Dar în acelaşi timp am impresia că am dus ceva cu mine, nu m-am rupt total“, îi mărturisea autorul jurnalistului Doinel Tronaru, într-un interviu publicat recent în cotidianul „Adevărul“.
Ce a fost înainte de plecare descoperim, pe îndelete în „Despărțirea de București. O povestire“, lungă reamintire a începuturilor și a imposibilei vieți, lungă confesiune și lung autoportret. Capitolele se înlănțuie, instantaneele se înlănțuie, senzațiile se înlănțuie, cu tot cu formele și culorile lor, ca într-unul dintre tablourile despre care Victor Ieronim Stoichiță a scris în cărțile sale. Acum, când a venit rândul tabloului personal, pictat în tușe calme, să fie recompus, se simte o nostalgie moderată, foarte moderată, după o lume pierdută, o lume mutilată de cruzimea absurdă a istoriei.
În 1956, Victor are șase ani și membrii familiei se întâlnesc în casa de la București, cu greu obținută după confiscarea proprietăților familiei, ca să sărbătorească eliberarea bunicului, medic, eminent profesor de anatomie, scriitor și violonist amator, din închisoarea politică. Cu această scenă alb-negru începe cartea și introduce, pe rând, personaje remarcabile: bunici, unchi, mătuși, părinți, fiecare cu povestea lui, cu povestea lui ratată. În căutarea timpului pierdut, autorul îi va portretiza în acțiune pe fiecare nu ca într-o saga de familie, ci ca într-un bildungsroman fără reguli de compoziție. Amplasate în această mică frescă a unei familii chinuite, a unei societăți bolnave, private de libertate, personajele evoluează, în amintirile ce se succed cuminți, în timpuri, locuri, întâmplări din „istoria mică“ a unui copil-adolescent și, deopotrivă, a unei societăți anormale.
Victor Ieronim Stoichiță revizitează cu ochi matur, tolerant, fin, lumea în care a crescut, valorile ei, lacunele ei, absurditățile și cruzimile ei. Cititorul face cunoștință cu unchi pasionanți și mătuși irezistibile, ca personaje, cu o familie în care domnește o toleranță sănătoasă. Discursul confesiv îi recreează pe toți, îi arată în acțiune, în situații de viață redate cu finețe și un atașament moderat. Nefericita mătușă Margot sau unchiul ipohondru care-l citește pe Aristotel în greacă veche sunt câteva dintre făpturile asupra cărora se apleacă autorul cu toată grija, nu cumva să uite vreun detaliu, după ce așază povestea sub figura tutelară a unui bunic despre care vă invit să citiți.
Revizitând interiorul familiei, memorialistul privește însă și spre un exterior cât se poate de sumbru ai anilor opresivi visați de totalitarismul care bântuie lumea. Pagini oneste despre Bucureștiul epocii și reconfigurări descoperim în întreaga carte, în care cei pasionați de istoria orașului pot găsi și confirmări și, poate, surprize. În ultima parte a volumului, o scenă din Cișmigiu, povestită simplu, sintetizează spiritul vremii. Are doi protagoniști, iar portretul unuia dintre ei începe astfel: „Tovarășul Costel avea ochi cenușii. Costumul lui era cenușiu, cravata la fel. Purta șosete verzi. Zărindu-le, m-am simțit deodată liniștit. Eram așezați amândoi pe o bancă din Cișmigiu și, uitându-mă cu coada ochiului la tibiile slabe și albe ale tovarășului Costel, dezgolite de șosetele care-i tot cădeau, am fost sigur c-o să-i fac față.“ Și studentul care-și vedea astfel adversarul, căci despre un adversar este vorba, i-a făcut față cu curaj. Fără patetism, cu o normalitate aproape neverosimilă, pe care vă las să o descoperiți în această incursiune în trecutul de care studentul Victor Ieronim Stoichiță avea să se despartă grație unei burse miraculoase la Roma.
Despărțirea de România deceniilor întunecate din a doua jumătate a secolului XX avea să fie salvatoare și să aducă un început dorit, așteptat, visat. „Viața e în altă parte“, spunea o lozincă a sorbonarzilor care au schimbat istoria în Mai ’68, preluată de Milan Kundera în celebrul lui roman. Și pentru tânărul român care avea să devină un reputat istoric de artă, viața era în altă parte.
Print