Poveşti călătoare – Portugalia ştiută

Cristian Opriş

“Cronicar de ocazie” este o rubrică deschisă tuturor opiniilor cititorilor noştri. Le mulţumim pentru texte şi, la sfârşitul lunii, premiem cea mai frumoasă dintre cronici cu o carte din colecţia Yorick de la Editura Nemira.

Un arhipelag de 10 insule situate în centrul Oceanului Atlantic, descoperite în secolul al XV-lea. Una dintre aceste insule, Capul Verde, este cea asupra căreia lupa regizorului Miguel Seabra – responsabil aici şi de light design – se opreşte pentru câteva minute, poate puţin peste şaizeci; suficiente însă, pontru a contura o suită de întâmplări cu caracter universal. 

Poveştile călătoarele ale lui Miguel Seabra au prilejul unui povestitor ideal în Carla Galvão. O personalitate cu totul aparte. Un povestitor care dansează, cântă şi recită cu mare patimă. Cu o naturaleţe de invidiat şi o portugheză asemenea, a câştigat mare parte din publicul Teatrului Mic din Bucureşti în cea de-a treia zi a FNT. 

 Cu muzica originală a lui Fernando Mota, care interpretează live la chitară, percuţie şi da, aţi auzit bine, la mătură. Instrumentele de suflat neconvenţionale nu lipsesc nici ele. E deja clar faptul că pe lângă interpretare, muzică sau, mai corect spus, felul în care muzica este redată aici se bucură de o ingeniozitate care nu face decât să susţină eforturile actriţei Carla Galvão, aceasta ocupându-se, după cum am mai spus, de text, de poveste. De o suită de poveşti care nu sunt asemănătoare dar care surprind cu succes oameni şi problemele lor la diferite vârste. Se creează astfel diveristate, dar şi o căldură şi, în acelaşi timp o asumare aproape previzibilă. În acest sens, deşi nu se doreşte a fi un spectacol cu totul tradiţional, “Poveştile călătoare” răspund aşteptărilor unui spectator ce are cunoştinţe nu neapărat exacte în ceea ce priveşte cultura portugheză. 

Cei doi interpreţi folosesc textul ca pe un bun pretext al unei călătorii autentice. Printr-o scenografie simplă (câteva obiecte de luminat şi instrumentel inedite ale lui Fernando Mota), Marta Carreiras oferă un cadru perfect poveştilor relatate în registrul dramatic şi cel comic deopotrivă. 

Ca orice poveste ce nu se abate de la criteriile clasice, spectacolul Teatro Meridional – Lisabona urmăreşte să bucure spectatorul, avizat sau neavizat. Un spectacol asumat tocmai prin simplitate. Deşi interpretarea celor doi nu lasă nicicând de dorit, poate fi pe alocuri simţită nevoia unui al treilea actor, o aşa-zisă abatare a poveştii de la poveste, lucru care nu se întâmplă însă. Spectacolul rămâne totuşi în priză mai bine de jumătate. Deşi nu foarte ingenious legat, urmărind nu atât precizia, cât emoţiile, izbuteşte prin sinceritate. Energia de pe scenă nu apare vădit, nu are caracter demonstrativ, ci trăieşte în sine. Explozia nu este urmărită, ci există latent, asemeni unui izvor nesecat, probabil o traducere foarte bună pentru ceea ce numim teatru.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.