Înainte de orice, Copilul lui Noe de la Teatrul bucureștean Metropolis, prilejuit de dramatizarea făcută de Chris Simion-Mercurian după o plină de tensiune nuvelă a scriitorului francez Eric-Emmanuel Schmitt, regizat tot de ea, mi se pare un spectacol util.
Util, fiindcă teatrul are, prin însăși natura și specificul existenței sale, o misiune clară în reușita operațiunii de salvare și conservare a memoriei omenirii. Cu tot ceea ce a fost bun sau rău de-a lungul existenței sale. Teatrul nu poate rezolva enigmele istoriei, nu are rostul de a explica de ce s-a petrecut un eveniment anume, poate doar, în cel mai bun caz, să îi aproximeze cauzele, dar trebuie să reamintească. Chiar și atunci când nu este vorba despre teatru social, de teatru al implicării imediate într-o actualitate malformată, teatrul poate să tragă semnale de alarmă că ceea ce a fost rău odată ar putea oricând să se repete.
Nuvela lui Eric-Emmanuel Schmitt surprinde un moment din vremea celui de-al Doilea Război Mondial. O secvență din istoria unei țări aflate sub ocupație, țară care se mândrește cu rezistența ei, însă care nu are dreptul și nici nu vrea să uite că au existat și colaboraționiști. Inși care și-au trădat și vândut semenii doar pentru că aparțineau unei etnii silite samavolnic să poarte Steaua galbenă. Au fost însă multe și frumoase atitudini contrare. Una dintre acestea este evocată de cărticica lui Eric-Emmanuel Schmitt.
Există în respectiva carte o pluralitate de istorii. Aceea a copilului Joseph și a prietenului său, Rudy, care au văzut de câteva ori deportarea și trimiterea în lagăr cu ochii. Aceea a farmacistei, o femeie aparent dură, care și-a riscat libertatea și viața spre a-i salva de la un destin tragic pe cei care fuseseră condamnați de Hitler și nenumărații lui complici să piară la Auschwitz, numai pentru că o minte bolnavă decretase că evreii s-ar afla la originea tuturor relelor din lume. Și, dacă ei ar dispărea, omenirea ar regăsi Tărâmul Făgăduinței. În fine, există povestea părintelui Pons care reface pe cont propria povestea biblică a lui Noe cel care, în vreme de potop, a îmbarcat pe arca sa tot ceea ce însemna câte un semn al vieții.
Nuvela lui Eric-Emmanuel Schmitt, ca și spectacolul semnat regizoral de Chris Simion-Mercurian, concentrează atent, sensibil, într-un limbaj simplu și poate tocmai de aceea cu mare impact emoțional (emoțional, dar nu lacrimogen) cele trei istorii. Decorul simplu, eficient, însă, totodată, extrem de inventiv, al Mariei Miu permite, prin câteva mișcări simple, o suită de schimbări de spații. Suntem ba într-o sală de clasă, ba undeva pe un teren situat foarte aproape de o gară, ba acasă la Joseph, ba acasă la Marea Doamnă, ba în farmacie, ba în casa parohială a părintelui Pons, ba în biserică ori infirmerie. Toate aceste modificări de loc sunt însoțite de schimbări de timp. Timpul istoriei și cel al evocării.
Sigur, Chris Simion-Mercurian câștigă pariul de a pune în scenă scrierea lui Eric-Emmanuel Schmitt în primul rând grație unei distribuții redutabile. Cu Marius Manole și Vlad Logigan în rolurile superbe ale celor doi copii, copii care atunci când te aștepți mai puțin dovedesc că înțeleg multe, cu Maia Morgenstern evoluând fără cusur în rolul unei farmaciste care face apel la masca durității, fiindcă știe că doar astfel va putea să dea curs imboldurilor pe care i le transmite sufletul ei mare, cu Marian Râlea, uman, simplu, așezat, întruchipând un preot care nu își trădează misiunea. În roluri episodice au evoluții profesioniste Carla Maria Teaha și Alexandru Sinca.
Teatrul Metropolis din București
COPILUL LUI NOE
Dramatizare de Chris Simion-Mercurian după nuvela lui Eric-Emmanuel Schmitt
Regia: Chris Simion-Mercurian
Decorul: Maria Miu
Costume: Mirela Trăistaru
Cu: Marius Manole (Joseph), Vlad Logigan (Rudy) Carla Maria Teaha (Mama, Contesa), Maia Morgenstern (Farmacista) Marian Râlea (Preotul,) Alexandru Sinca (Primarul, Tatăl, Ofițerul nazist)
Data reprezentației: 26 octombrie 2018
Print