Diminică noapte la Godot Café-Teatru din centrul vechi e o atmosferă plăcută. La mijlocul lui august, oamenii sunt încă în vacanță, căldura toridă e în toi și nici publicul de club nu se înghesuie la spectacol. Totuși, cu câteva minute înainte să înceapă „Doi și un tulnik“ de Alex Unguru, în regia dramaturgului, s-au strâns destui spectatori, așa că sala e aproape plină. Artiștii își montează decorul și fac verificări relaxați. Sunt obișnuiți să se ocupe singuri, asta este uzanța la independenți. Băuturile ajung la masă, se difuzează anunțul că în timpul spectacolului fumatul este interzis, dar țigările încă nu se sting și nici ecranele telefoanelor mobile. De altfel, o astfel de luminiță deranjantă va face, cu ajutorul textului, obiectul unei ironii interactive a lui Alin State, unul dintre actori. Publicul râde, nu-i problemă.
Zecile de spectatori care au ales să vadă „Doi și un tulnik“ sunt hotărâți să râdă, înainte de o nouă săptămână de muncă, și asta și fac. Umorul din spectacol îi binedispune, uneori automat sau mecanic, cum vă place. Când începe reprezentația, ecranele iPhone-urilor sunt încă aprinse. Da, trăim într-un lume a interconectării și suntem dependenți de obiectele care știu tot, ne informează despre tot, ne transmit tot. Și de această lume râde spectacolul – dar cu o maliție plină de înțelegere, tolerant cu neputințele și dependențele omului căruia i se adresează.
Iar acest om este cetățeanul global, omul vitezei. Pe el îi privește povestea spusă o oră și jumătate de moțul cu tulnicul, intrat în Uniunea Europeană sau, mai bine zis, rătăcit într-o comunitate socio-politică din care nu pricepe nimic.
Tulnicul, exoticul, străvechiul instrument din Țara Moților, unealtă a artei site-specific, cum s-ar spune azi, ne promite, scris buclucaș-ironic pe afiș, cu k, un spectacol despre sus-numitul cetățean, adică despre noi. Ceea ce nu înseamnă însă că sensul lui în spectacol se concretizează și depășește forma unui abur ce plutește vag, fără să convingă. Prezența lui, oarecum forțată, însoțind un povestitor haios (Alin State), care nu sare calul și, din fericire, nu (prea) face concesii la public, nu depășește statutul de, spuneam, exotic element de decor. E folosit, ce-i drept, dar rolul lui de liant nu se concretizează pe scenă.
Și, de fapt, ce se întâmplă pe scenă? Moțul intrat fără voie în UE, uniformizat, ne împărtășește direct cugetări despre noi, despre alții și despre prezent. Sau mai ales despre cum îi vedem noi pe alții. După fiecare intro al acestui povestitor cu umor urmează o ilustrare în doi a cugetării expuse. Simplitatea structurii nu e însă suficient de puternică pentru a susține construcția. O anumită lipsă de ritm și repetitivitatea ar fi avut nevoie de ceva retușuri. Asta, dacă ne uităm la spectacol, și nu la mesajul lui, pentru care sunt în sală majoritatea spectatorilor. Ei au venit să râdă de noi, de ei, nu se știe clar și nici nu contează în secolul relativismului absolut. Textul scris de Alex Unguru, care are șarm pe scenă și-și dozează bine interpretarea, are dinamism și arată fidel câte o frântură din lumea noastră. Doi români, soț și soție, ajung pe Lună, unde se ciondănesc ca și pe Pământ, despre „alunizare“, soacră și alte daravele. Regele Mihai și Regina Elisabeta fug de apocalipsă pe Piramida Soarelui. Niște budiști nu sunt, nici ei, autentici. Un cuplu de chinezi merge pe un ghețar pentru luna de miere. Un mujahedin își transformă nevasta în terorist sinucigaș. Dar nu așa cum ne-am putea închipui. De fapt, un atuu al textului este că are o mică doză de imprevizibil, tratat cu umor adaptat, deși merge pe situații concrete, recognoscibile, și etalează personaje în general credibile.
Credibili sunt și Alex Unguru, și Mișa Șerban, și Alin State în tot ce fac pe scenă. Ce face, dincolo de ironie, tulnicul nu prea transpare spre public, cum nici sensurile scenelor nu prea converg, „propteaua“ având nevoie de ceva în plus. Altfel spus, elementele sunt centrifuge, nu centripete, ceea ce împiedică realizarea întregului și face ca spectacolul să funcționeze mai degrabă scenă cu scenă, dar nu ca întreg. Ceea ce nu înseamnă, repet, că nu are momente bune, datorate prestației actorilor, și că nu vine cu o propunere potrivită pentru publicul de club.
Dacă asta și-au propus creatorii, atunci asta au reușit cu „Doi și un tulnik“. Intertextualitatea postmodernă a piesei cu certe calități, semnate de Alex Unguru, este transpusă și în spectacol, care însă ar fi avut nevoie de ceva în plus, dincolo de micile povești pe care le spune întru ilustrarea ideii. Pentru un spectacol de club, care trebuie să facă concesii și rămâne o joacă de-o seară pentru publicul ce aplaudă frenetic, recunoscând mult din ce se desfășoară ironico-parodic pe scenă, „Doi și un tulnik“ face o încercare tonică de a trezi spectatorul din agitația vieții de cetățean global, obsedat de suprafețe, din ce în ce mai departe de ce e dincolo de ele.
Godot Café-Teatru
„Doi și un Tulnik” de Alex Unguru
Distribuția: Mișa Şerban, Alex Unguru, Alin State
Scenografia: Cristian Stănoiu
Print