Prăbușirea casei Rosmersholm

3stars

„Morții nu se mai pot lepăda de Rosmersholm. Nu se mai pot îndepărta de cei rămași. Altminteri n-ar mai fi apărut pe aici calul acela alb.” Așa ar fi trebuit să se numească și piesa lui Henrik Ibsen – „Cai albi”, un titlu mult mai sugestiv pentru fantasticul și supranaturalul care irump în acest text.

Andriy Zholdak a adus pe scenă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj propria lui variantă a lui „Rosmersholm”, modificând structura inițială și ajustând-o în funcție de temele pe care a dorit să le dezvolte până la paroxism și visceralitate. Zholdak elimină din text orice alt conflict care nu trimite la o agonie a sufletului și o măcinare a trupului; aici nu e loc de discuții politice, ci de discuții despre credință, despre minciunile trecutului și moartea viitorului. Totul se joacă sub acest semn al timpului trecut, care revine obsedant de câte ori personajele încearcă să fie în prezent. Iubirea dintre Rosmer și Rebekka nu se poate împlini acum și aici, pentru că e bine ferecată în iazul morii care stă de strajă lângă casa lor. Acolo a murit Beate și ca într-un lanț vicios tot acolo va lua sfârșit blestemul.

Casa lui Rosmer este întunecată și rece, deși e vară. Pervazul de la fereastră este ticsit cu vaze de flori, însă e clar că locul lor nu e acolo. E prea multă culoare pentru o încăpere în care totul e cenușiu, iar din tavan se scurge o folie impersonală de plastic. Andriy și Daniel Zholdak au încorporat biserica lui Rosmer în spațiul scenic, au adus statuete, ca mai apoi să fie scoase și învelite în plastic, semn că Dumnezeu a ieșit din această casă și lăcașul sfânt a fost desacralizat. În camera alăturată se prăbușesc zgomotos valuri de bolovani – mormântul în care Beate moare încă o dată, sechestrată pe veșnicie într-o casă din care și-a dorit eliberarea. Aici Rebekka se mărdurește pentru prima dată pe mâini de sângele crimei la care a participat.

În acest spațiu cu semnificații clare, Zholdak le construiește pe Beate și Rebekka în oglindă. Ele seamănă, poartă aceeași rochie și au același destin. În jurul gleznelor lor regăsim aceleași dungi cu ruj roșu – simbol al morții sau al dorinței sexuale reprimate, o imagine care invocă o pereche de cătușe. Nimeni nu mai poate părăsi casa Rosmersholm. Beate (Tímea Jerovszky), ca o fantomă captivă, încearcă spasmodic să spargă ușa cu toporul, iar Rebekka își pune bocancii, își reazemă bicicleta de perete și printr-o mișcare repetitivă de du-te-vino dă de înțeles că vrea să plece, dar e imposibil – vinovăția o ține în loc. Éva Imre, în rolul lui Rebekka, are un consum de energie fantastic, frizând limitele unui actor. Suferința trecutului, frica de moarte, atracția pentru Rosmer, amintirea incestului – toate sunt exteriorizate la extrem prin jocul lui Éva Imre care te provoacă să o urmărești încontinuu timp de trei ore și jumătate. Rosmer (Balázs Bodolai) nu e asemenea partenerei lui – nu izbucnește constant ca un vulcan – ci adună tensiunea până în momentul în care varsă tot veninul care îl otrăvea pe dinăuntru. Aceeași construcție e valabilă și pentru Kroll (Gábor Viola) care se plasează între o falsă politețe și un comportament repulsiv (încercarea de a o viola pe Rebekka / consumul de droguri). Nici măcar madame Helseth (Gizella Kicsid) nu intră în tiparul unui om obișnuit. Are aceeași agitație, aceleași gesturi repezite, compulsive, scena în care se mănâncă supa fiind emblematică în acest sens.

Spectacolul „Rosmersholm” creat de Zholdak are o combustie internă atât de puternică, încât se autodetonează. Vazele cu flori sunt sparte, ceștile sunt distruse, mâncarea este aruncată – materia e supusă unei torturi, uneori nejustificat. Chiar și imaterialul se alătură acestei distrugeri masive prin furtuna care se pornește și intră prin fereastra enormă care dă spre iaz. La care se adaugă acel efect al ploii de bolovani, folosit de două ori. Toată arderea interioară e transmisă printr-un sentiment de îndepărtare, de „răceală”. Interiorizarea rămâne să fie compensată prin aceste gesturi extreme. Țipătul intern e de fapt un răgnet pe care îl simți adânc în timpan. „Rosmersholm” în viziunea lui Zholdak e ca o prăbușire vizibilă a unei case peste proprii stăpâni. Și, ca în orice prăbușire, totul este zgomotos și dureros. Spectacolul are o forță colosală, însă e complet lipsit de măsură. Un minimum de echilibru ar fi pus în joc și mai multe sensuri și ar fi curățat mult din excesul care riscă să acapereze performanța și metaforele superbe, dar devalorizate prin re-refolosire.

Teatrul Maghiar de Stat Cluj

„Rosmersholm”, adaptare după Henrik Ibsen

Traducerea în limba maghiară: László Kúnos

Adaptarea: Andriy Zholdak

Distribuția:

Johannes Rosmer: Balázs Bodolai

Rebekka West: Éva Imre

Beate: Tímea Jerovszky

Kroll: Miklós Bács / Gábor Viola

Madam Helseth: Gizella Kicsid 

Regia: Andriy Zholdak

Decor: Andriy Zholdak, Daniel Zholdak

Costume: Daniel Zholdak

Muzică şi sound design: Vladimir Klykov

Light Design: Andriy Zholdak

Asistent text și dramaturgie: Ioana Mălău

Asistenţi de regie: Noémi Vajna, Kinga Kovács

Asistent scenografie (realizare décor): Tibor Tenkei

Asistent costume și recuzită: Ilona Lőrincz

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.