„Prefer portretul autoportretului“. La moartea Antoanetei Tănăsescu

Întoarsă de departe, de pe un continent mai însorit și mai cald, mă izbește un anunț sec, o veste tristă ce pică din senin, de la o prietenă, care a aflat-o via Facebook, desigur: „A murit Antoaneta Tănăsescu“.

Una dintre puținele voci profesorale de la Facultatea de Litere, Universitatea din București, care vorbeau la cursuri despre teatru, spectacol, dramaturgie. Nimic ieșit din comun, și totuși profund atipic pentru că numai ea o făcea, încălcând „prejudecata genului minor”, dacă mi-e permis să împrumut expresia de la regizorul Victor Ioan Frunză. Antoaneta Tănăsescu, un om din altă lume.

Momentul I. Distant și tăcut, grav, cu surâsuri discrete și rare, merge încet spre Amfiteatrul Odobescu, având o mapă în mână. Se așază la catedră, după o clipă de liniște, în care studenții o privesc curioși. Se prezintă. E prima prelegere a cursului de teoria literaturii. Eu sunt studentă în anul I. Se întâmplă în primăvara anului 1998.

O doamnă tunsă à la garçonne, cu privire pătrunzătoare, începe să citească cu un glas egal, monoton chiar, o introducere într-un disciplină care lucrează în sfera rarefiată a ideilor și a generalităților. Numele pe care le pronunță sunt îmbătătoare pentru cei înzestrați cu spirit livresc la 18 ani: Borges, T.S. Eliot, Jurgis Baltrušaitis, Umberto Eco, Denis de Rougement etc. Nu numai intelectualiștii sunt în extaz în aceste două ore, cât durează prelegerea, ci mai toată lumea, cu excepția junilor fără aripi, pe care-i sperie orice abstracțiune. Un extaz silențios, venit din admirație, dar și din spiritul mimetic ce bântuie adolsecenții abia intrați la facultate.

E deschisă, dar nu tocmai accesibilă studentului, pe care îl cam intimidează. Are un aer îndepărtat, pare ea însăși desprinsă dintre copertele unui volum de hârtie. Din conținutul cursului ei se desprinde o atitudine: Antoaneta Tănăsescu mizează pe o apercepție a studenților. Probabil că și de aceea câștigă. La momentul respectiv. Departe de a fi vreun purist ce slujește univoc o disciplină prin natura ei impură, eclectică, își deprinde studenții cu delicii intelectual-artistice, îi seduce cu mixtum compositum – le vorbește despre idei și principii, în discursul său coabitând ispititor Denis Diderot și Gheorghe Dinică, Hamlet și T.S. Eliot, Arcimboldo, Sfântul Augustin, Madame Bovary, Mircea Cărtărescu și Mircea Horia Simionescu. Dorința de a cuprinde tot, spiritul enciclopedist, ca să recurg la o expresie de modă veche, o dorință pătimașă de a pătrunde gândirea altora, se simte în tot și-n toate. Muzeul viu, metaforă pe care a iubit-o, respiră în fiecare frază a ei. Teatrul e aici, multe marionete, multe sfori, joc și joacă, convenție și adevăr, doar despre asta e vorba și-n literatura din paginile scrise ale unei cărți, și-n spectacolul de pe scenă. Unde – atunci mi se părea o bizarerie, acum nu mi se mai pare deloc – Antoaneta Tănăsescu ajungea deja rarisim. Iubitoare a teatrului, rarisimă prezență într-o sală de teatru.

Înainte de examen, în sesiune, toată lumea e înspăimântată. Mulți nici nu se prezintă, de frică. Bibliografia contează. Studenții n-au cum să știe că, pentru Antoaneta Tănăsescu, bibliografia e și biografia.

Momentul II. Sunt studentă în anul al III-lea. Îmi alerg cursul opțional Anatomia dramaticului, urmat de Personaj/ Personaje, susținut de Antoaneta Tănăsescu. Din câte știu, la vremea aceea singurul curs care avea legătură cu genul dramatic, care

parcă nici nu mai face parte din literatură. În fine, asta e o altă poveste, motivele sunt multe și nu tocmai mărunte. Teatru, mască, model comportamental, oglindă, convenție, convenție, convenție… Vorbe, vorbe, vorbe, Shakespeare, Ion Sava, Andrei Șerban, Oscar Wilde, Euripide, Andrei Pleșu, Jacques Derrida, Mihail Sebastian – un carusel de idei, nume, imagini, culori. Mergem în orice timp și în orice spațiu, vedem tot felul de costume teatrale și măști artistice sau sociale, figuri retorice, glasuri de scenă, decoruri… Teatrul trăiește în niște cuvinte citite studenților și în bibliografii luxuriante, excitante intelectual. Suntem la sfârșitul unui secol turbat, bogat, literați în devenire, intelectuali deja pierduți, otrăviți de miraje care peste numai câțiva ani le vor deveni inaccesibile altora. Acest pharmakon ne-a fost administrat și de Antoaneta Tănăsescu. Examenul constă și într-o dramatizare. Îi place Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde dramatizat de studenta care sunt în ordinea cronologică inversă a poveștii. Face și complimente, de față cu ceilalți, pe același ton simplu, grav, egal.

Momentul…. Sar peste câteva momente pe care le-a păstrat memoria, momente din vremea studiilor aprofundate de după facultate. Câteva întâlniri, formale și informale, la Catedra de Teoria Literaturii, între timp redenumită și amalgamată alături de altele într-un departament mai mare – Sar peste momente care, povestite, ar părea, cumva, indiscrete. Aleg ziua de ieri, întoarcerea în București, când aflu vestea. Cursurile le am la îndemnă, acasă, le scot repede și arunc un ochi. Antoaneta Tănăsescu e acolo, iată opera ei, dincolo de cele câteva volume pe care le-a scris și le-a editat. Zâmbește discret, fără nimic din revolta și fronda despre care a vorbit în atâtea prelegeri, multe despre avangardă sau antiliteratură. Zâmbește cuminte, aparent impersonal, cu liniște, ca vocea egală pe care o aud și acum. Într-unul dintre foarte puținele ei interviuri, pe Internet, citesc: „Cum nu sunt creator, nu cred că viaţa mea personală are vreo semnificaţie pentru cineva. Prefer portretul autoportretului şi sunt convinsă că, dacă un profesor nu este evocat de elevii lui, el nu există. Apreciez că fişierul pe care mi-l asum public este din punct de vedere cifric semnificativ. Restul, cum spune o celebră replică, dintr-o celebră piesă de teatru, restul e tăcere“.