Enniskillen. Un orăşel pe o insulă din Irlanda, cu biserici, castele, o catedrală, crâşme, o piaţă de legume şi fructe şi toate cele. Acolo, pe un deal, dai şi de Portora Royal School, despre care n-au auzit decât oamenii de teatru şi cei de litere. Şi singurul lucru pe care-l ştiu, probabil, este că aici a învăţat câţiva ani tânărul Samuel Beckett, după ce prin acelaşi loc trecuse şi Oscar Wilde. Anul acesta pe lângă şcoală s-au vândut, povestesc participanţii, sendvişuri „Sfârşit de partidă”, iar frizeriile au introdus în ofertă tunsoarea numită Beckett.
S-a întâmplat cu o ocazie. Deschiderea primului festival internaţional de artă dedicat lui Samuel Beckett. Un festival care se întâmplă în sfârşit, probând spusele din proverbul, atât de enervant, mai bine mai târziu decât niciodată. Odată ales oraşul, preferat în detrimentul Parisului şi al Dublinului, vitale pentru destinul personal şi literar al lui Beckett, organizatorii, foarte experimentaţi în festivaluri, au trasat central de desfăşurare în Castelul Enniskillen, pe râul Erne, într-un decor spectaculos, tipic irlandez. Şi au adus delicatese pentru cunoscători. Din reportajele publicate în presa britanică, reiese clar că este vorba despre un festival desfăşurat în sfera rarefiată a ideilor. Relevantă fără dubiu a fost prezenţa regizorului-actor Robert Wilson şi a scriitorului Will Self, dacă ar fi să amintim numai atât.
Într-un fel, un antifestival, desigur, pentru un practicant al antiliteraturii şi al antiteatrului, comentează The Independent, expimându-şi aprecierea pentru alegerea organizatorilor, care nu au făcut încă un festival din câteva spectacole după-amiaza şi conferinţe, comunicări ştiinţifice şi workshopuri dimineaţa şi la prânz. Au preferat acum o formulă mai lejeră, nepretenţioasă, cu multe întâlniri neprotocolare, cu un weekend Ce zile frumoase!, au dat drumul stafiilor în curtea castelului, stafiilor din literatura lui Beckett, voci de actori cu inflexiuni stranii, răsunând din tigăi şi oale, în vreme ce citesc fragmente din Molloy, în vreme ce un patafon din vale trimite, şi el, sunete. Un concert de jazz, poveşti ale câtorva oameni care l-au cunoscut pe scriitor etc.
După cinci ani de pregătire, prima ediţie a festivalului a ieşit la rampă cu gândul de a oferi amatorilor un discurs deschis despre preocupările artistice ale tânărului Beckett, de pe vremea când studia la Portora Royal School, mizând pe diversitate şi punând în lumină, direct şi simplu, multele contradicţii din biografia şi personalitatea lui.
Una dintre delicatese a fost, au recunoscut toţi cronicarii, Ultima bandă a lui Krapp, în spectacolul regizat şi interpretat de Robert Wilson. O montare în alb-negru, care mizează pe jocuri fonice şi jocuri de lumină, cu o accentuată dimensiune tehnică şi tehnologică. O alta au fost întâlnirile informale cu artişti influenţaţi mai mult sau mai puţin de Beckett, precum şi alte câteva spectacole.
Una peste alta, începutul a existat şi nimeni nu s-a plâns. Reacţiile au fost pozitive nu numai faţă de idee, ci şi faţă de concretizarea ei la această primă ediţie. Despre coerenţa şi consistenţa se va putea vorbi, desigur, începând de la anul, când toată lumea va aştepta o confirmare a unui concept şi a unui nivel.
Print