Nu trista și nu mă îndoiesc că nici tocmai de invidiat situație și condiție profesională a femeilor-regizoare, așa cum se înfățișează aceasta în contextul teatrului românesc de astăzi, a reprezentat principala problemă de reflecție ori dătătoare de bătăi de cap pentru cei trei componenți ai juriului de nominalizări la premiile UNITER aferente anului 2018. Mai întâi, fiindcă, pur și simplu, alta era sarcina „juraților”. Și anume aceea de a detecta și a evidenția valoarea în funcție de un set de reguli clare, desprinse din studierea și asimilarea unor cărți, studii și articole de specialitate, asociate unei experiențe dobândite și consolidate în zeci, sute, poate chiar mii de ore petrecute în intimitatea sălilor de spectacole.
De altfel, problema femeilor-regizoare, a nemulțumirii și frustrărilor acestora, multe dintre ele justificate, acumulate de acestea nu este una defel nouă. Ea apare la suprafață periodic. Uneori determină discuții reale, consistente, alteori numai mizere decontări de resentimente ori încheieri de necinstite polițe de asigurare, așa cum a fost cazul zilele trecute. Reamintesc, de pildă, că în anii ‘90 revista Teatrul azi, aflată la acea vreme sub conducerea respectatului și atât de echilibratului dramaturg și specialist în estetica teatrului Dumitru Solomon, a consacrat problemei o amplă și așezată anchetă. Din păcate, rezolvarea chestiunii nu stă în putința criticilor de teatru, oricât de open minded ar fi aceștia, nici a UNITER, cu atât mai puțin a unui juriu care, după părerea mea, ar comite o gravă eroare dacă i-ar oferi o soluție provizorie, flagrant necinstită și pe termen lung neîndoielnic proastă încurcând borcanele, oferind nedrepte prime de încurajare unui spectacol cu defecte multe și evidente doar fiindcă este semnat regizoral de o femeie.
Bătăi de cap am avut, totuși, și nu doar în ziua de la mijlocul lunii februarie, atunci când am procedat la deliberare. Am mai spus-o și cu alte ocazii. Nu cred că nici măcar un singur juriu ar putea fi suspectat de infailibilitate. Nu trag deloc nădejde că vreodată nominalizările vor fi inatacabile. Sunt absolut convins că, în orice moment, cel puțin la anumite categorii de premii, celor care se regăsesc pe lista finală li se vor putea adăuga alții. Un juriu onest și stăpân de meserie, dar și, eliberat, cum spuneam mai sus de obsesia infailibilității, este, în opinia mea, chemat să aspire la îndeplinirea și respectarea unor criterii de plauzibilitate. Mai concret, el trebuie să își încheie misiunea cu convingerea că a înaintat o listă perfectibilă, nu perfectă, dar pe care nu și-au făcut loc flagrante erori de gust sau, și mai rău, dovezi de ceea ce francezii numesc mauvaise conscience.
Atât colegele mele Monica Andronescu și Oana Borș, cât și eu am fost conștienți că dintre nominalizați ar fi putut foarte bine să facă parte încă doi-trei actori și două-trei actrițe. Ca, de pildă, Emilia Popescu (Un tramvai numit dorință, de la Teatrul Metropolis din București), Györgyjakab Enikö (Neguțătorul din Veneția, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca), Nicu Mihoc (Navigatorul, de la Compania Liviu Rebreanu a Teatrului Național din Târgu Mureș), Ovidiu Ghiniță (Tatăl de la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad), Sorin Leoveanu (Meșterul Manole de la Teatrul Național din Cluj-Napoca), Theo Marton (Teroare și Navigatorul de la aceeași Secție română a Naționalului târgumureșean) sau foarte tinerii Bogdan Nechifor și Anghel Damian (din multinominalizatul Pescăruș al lui Andrei Șerban), ori Voicu Aaniței (Zbor deasupra unui cuib de cuci, spectacol al Teatrului bucureștean Metropolis). Numai că aici este vorba despre ceea ce se cheamă riscuri asumate.
Surprize neplăcute și tot atâtea probleme reale au reprezentat debila ofertă a debuturilor cu adevărat notabile, numărul din ce în ce mai redus al criticilor care profesional contează și din ce în ce mai evidenta concentrare a spectacolelor cu adevărat valoroase, a ceea ce se cheamă vârfuri, aproape exclusiv în Capitală. Această din urmă situație mi se pare a fi principala specificitate negativă a ceea ce a însemnat teatrul românesc în anul 2018.
Nu fiindcă ești pentru câteva luni jurat și deoarece ai de dus la îndeplinire o sarcină, ci pentru că, pur și simplu, îți place teatrul, pentru că accepți justețea aserțiunii lui George Banu că „teatrul este mereu în altă parte”, fiindcă îți iei în serios profesia de critic de teatru, așa lipsită de foloase financiare cum a devenit ea în ultimii ani, se cuvine să te îngrijoreze nu că pe listă se află prea mult Frunză, prea mult Afrim ori excesiv de mult Șerban, așa cum aud că se tot repetă, calchiindu-se caraghios și prostesc acea voit depreciativă exclamație Prea multe note! pusă în gura Împăratului Iosif al II-lea de Peter Shaffer. Ci că de ce, de pildă, Victor Ioan Frunză, Radu Afrim sau Andrei Șerban au început să înregistreze succese preponderent în Capitală. Talentul lor este același, nu este în funcție de meridiane sau paralele, condițiile de lucru sunt altele, financiar tot mai precare, iar actorii tineri buni sunt tot mai dornici să își încerce șansa la București.
Nu se poate să pretinzi că ești critic de teatru și să nu te întrebi ce se întâmplă cu viața teatrală din Timișoara, de pildă, acolo unde a ajuns să nu mai conteze cu adevărat decât Teatrul Maghiar. Este inadmisibil să ridici osanale unor spectacole de nișă așa cum sunt Timișoara capăt de linie (Teatrul Național) sau Jurnal de Timișoara și să nu te macine întrebarea de ce sus-menționatele instituții care, odinioară, însemnau adevărate simboluri și citadele ale valorii, care își adjudecau nominalizări și premii aproape dacă mai supraviețuiesc. Cel puțin din cauza unui satrap local care are pe conștiință dărâmarea acelei superbe arhitecturi construite în timp de surorile Ildiko Jarcsek Zamfirescu și Ida Jarcsek Gaza și desăvârșită de Lucian Vărșăndan. Cu atât mai mult cu cât e foarte aproape momentul în care orașul va deveni Capitală Culturală Europeană.
Cred că acestea sunt doar câteva dintre marile și adevăratele probleme ale teatrului românesc de azi. Nu câte regizoare nu sunt nominalizate din lipsă de creații notabile, câte fac gură pentru asta și își află megafoane în condeie critice de mult tocite și decredibilizate.
Print