Zilele trecute am găsit într-un computer mai vechi un text scris pentru revista Teatrul azi cândva, prin anul 2011 sau 2012. Text ce se intitulează Colocviul de la spartul târgului. Încercam în comentariul cu pricina să surprind esența faptelor, realităților, îngrijorărilor aduse în discuție cu ocazia unei dezbateri propuse de prețuita noastră colegă Alice Georgescu, pe vremea când ocupa dubla funcție de președintă a Secției române a A.I.C.T. și de director al Festivalului Național de Teatru. Atunci, Alice Georgescu a profitat de prezența la București a unui număr, nu, nu însemnat, ci cât de cât mai semnificativ de critici din țară și din străinătate și ne-a invitat să dezbatem tema Criticul/critica – dispariție sau transformare?
S-a dat cu respectiva ocazie expresie unor multiple îngrijorări. Care, din perspectiva trecerii timpului, nu s-ar putea deloc spune că ar da semne că sunt pe punctul să se atenueze. Dimpotrivă. Nu doar la noi, ci peste tot în lume scade numărul celor interesați de critica de teatru, îndeosebi de critica curentă, numită și critică de întâmpinare. Lucru aparent de mirare, cel puțin pe plaiurile mioritice, de vreme ce există nu mai puțin de 5 (cinci) secții de Teatrologie la feluritele Universități sau Facultăți de Teatru. Secții care se presupune că ar corespunde unor atent precizate și urmărite standarde de calitate, că au și profesori, au și studenți de vreme ce li se reînnoiește periodic autorizația de funcționare. Adică sunt reacreditate.
A scăzut însă spațiul tipografic pe care ziarele și revistele care mai apar în ediție print sunt dispuse să îl acorde teatrului, artelor spectacolului în general (teatrul nu vinde și nu se vinde, se justifică redactorii șefi și directorii de gazete), aproape nici un jurnal nu mai angajează un critic care să își câștige exclusiv pâinea din asta, mai nimeni nu își permite luxul de a trimite pe cheltuială proprie un cronicar la celălalt capăt al țării ca să vadă și mai apoi să scrie despre o premieră.
Salvarea sau/și, mă rog, alternativa au venit dinspre internet. Dispre site-uri, reviste on line, mai puțin dinspre blogurile personale ori rețelele sociale. Numai că e vorba despre o salvare care poate fi la fel de primejdioasă așa cum este uneori soarele cu dinți. Căci unor reviste on line serioase, așa cum sunt la noi revista Yorick sau b-critic ori ediția on line a revistei scena.ro, blogurilor asumate de o anume publicație, așa cum este cazul celor „binecuvântate” de adevărul.ro, cotidian quality care își afirmă și uneori chiar își manifestă dur dreptul de a nu permite oricărui ambuscat să se prezinte drept critic de teatru și să îndruge verzi și uscate, li se alătură sau, poate, mai corect este să spun că li se opun o consistentă parte a blogurilor personale.
În colocviul de la a cărui (re)amintire au pornit însemnările mele din această săptămână, Alice Georgescu vorbea despre o democratizare, nu întotdeauna încurajatoare, a criticii de teatru. Despre o confuzie a criteriilor și despre o dezordine în ceea ce înseamnă ierarhia valorilor. Așa ceva se întâmplă și în alte zone, mai peste tot în lume. Numai că peste tot în lume există și metode și procedee de reglare, chiar de auto-reglare. Iar autoreglarea este firesc să vină chiar din partea organismului viu care este teatrul.
Dar chiar așa de puternice să fie cu adevărat, în domeniul comentariului teatral, blogurile, facebook-ul sau alte rețele sociale? Un minim discernământ al receptorilor și frecventatorilor acestora cred că ar ajunge să ne lămurim dacă cel ce își dă cu părerea pe blogul personal ori pe facebook chiar știe despre ce vorbește ori doar se află în treabă. Cineva care, bunăoară, într-o postare pe blog scrie că cutare spectacol a fost destul de bun își dovedește imediat impostura, adverbul destul îl demască, iar cronicile de pe facebook, twitter și altele asemenea sunt la fel de de nădejde precum “prietenii” din respectivele spații virtuale. Când despre spectacolului unui Teatru despre care în ultima vreme nu prea mai ai vești (nici măcar vești proaste) se spune pe un blog al nu știu cui că ar fi extraordinar atunci sigur că trebuie să dai dovadă de discernământ și de extrem de multă prudență.
Nu cred că democratizarea falsă, care indiscutabil că s-a amplificat din 2011 sau 2012 încoace, chiar se cuvine să ne îngrijoreze. Nici un Teatru serios nu va include în dosarele de presă ale unui anume spectacol însemnări de pe rețele sociale și nici cronicuțe împănate cu adverbe incerte, de pe blogurile unor iluștri anonimi. Dacă o face se descalifică mai întâi serviciile de PR și Secretariatul literar, iar, mai apoi, pe cale de consecință, instituția însăși.
Nu blogurile și rețele sociale unde mai apar false cronici ar trebui să ne provoace dureri de cap. Altele ne-ar fi motivele de îngrijorare. Ele s-au reafirmat și în căutarea acului în carul cu fân reprezentat de căutarea a trei critici care să merite să fie nominalizați pe bune în competiția pentru Cel mai bun critic al anului 2018 pe care o propune Gala premiilor UNITER, dar și în discuțiile de după. Precizez că cei trei nominalizați au fost aleși și cu grija ca nici unul dintre cei trei nominalizatori, dintre care doi fac parte din redacții, să poată fi acuzați de conflict de interese.
E îngrijorător că avem, că nu sunt eliminați din breaslă ziși critici ce scriu nu doar după ureche, ci și după dictare. Adică după ceea ce le spun unii artiști veșnic neînțeleși, etern puși pe scandal, mereu nemulțumiți ba că au fost nominalizați, ba că nu au fost nominalizați la premii. Artiști care mint și visează comploturi mai abitir decât personajele din Iașii în carnaval. Artiști ale căror producții sunt instantaneu slăvite în revistele pe care chiar ei le patronează ideologic și ai căror redactori sunt cu interes flatați și lăudați atâta vreme cât nu ies din cuvântul marelui maître à penser și iezuit directeur de conscience. E îngrijorător că sunt critici care cer suspendarea criteriului valorii, a esteticului, a emoției, înlocuirea lor cu supremația temelor, a sexului creatorului, a faptului că acesta aparține unei minorități anume, cu necesitatea instituirii statementelui.
E îngrijorător că uităm faptul că un critic e și trebuie să rămână un judecător și nu un tovarăș de libații nocturne ori chiar de afaceri al artiștilor. Că avem critici care după ce le-au fost unor artiști impresari pe bune și plătiți în consecință îți asumă rolul avocaților nu tocmai din oficiu. Că unii dintre cei ce scriem despre teatru uităm ori mimăm uitarea detaliului că ne aflăm cu producțiile acestuia în incomoda, dar și fertila dublă relație de complementaritate și de contrarietate.
Și noi, și creatorii iubim teatrul. Numai că unii ne iubim mai mult pe noi înșine și facem din cronicile noastre exerciții de autoadmirație. Ne mărturisim, cum se zice, dar o cam facem în exces.
În mod normal, mergem la spectacole fiindcă trebuie, dar, mai presus de toate, pentru că ne place. Și, oricât de enervați ar fi unii confrați mai bătăioși din fire de verbul în cauză, fiindcă ne emoționează ceea ce vedem acolo. Este important să ne scriem cronicile fără să ne grăbim să edictăm că aia e din secolul trecut, ailaltă din secolul al XIX-lea și numai un anume lucru e cu adevărat contemporan și de azi. Astfel de afirmații trebuie făcute cu mai multă prudență fie și numai fiindcă nu am primit niciunul dintre noi în plic rețeta Makropoulos sau altele asemenea și nu prea avem cum să știm în ce fel se juca Shakespeare în vremea lui. Putem doar să aflăm din cronici că s-a jucat bine ori mai puțin bine. Fiindcă așa au spus criticii din acele vremuri. În funcție de ceea ce însemna pentru ei valoarea.
Spun asta cu gândul la acei confrați, dar și artiști care, marcați pesemne de testele grilă din școală, nu ostenesc să clameze și să reclame criterii ferme, dacă nu chiar grile de evaluare, atunci când e vorba despre comentariul asupra spectacolului teatral. Cu atât mai mult despre nominalizări la niște premii.
Plăcerea, bucuria ne explică, cel puțin în parte, complementaritatea. Și tot ele ne silesc să refuzăm complicitatea cu ceea ce e prost și rău. Doar fiindcă e convenabil tematic, politic corect și corespunde nu știu căror criterii care se suprapun teribil cu acelea în conformitate cu care se întocmeau proiectele de repertorii până la data de 22 decembrie 1989.
Print