Premiile UNITER, sub lupă. Unde dai și unde crapă!

yorick_352x256-300x218Propuneri, idei, soluții pentru Premiile UNITER, care în ultimii ani au atras mai mult venin decât oricând, din ce în ce mai multe fantezii și frustrări într-o țară mică, dar cu mult talent, cum auzeam observatorii comentând săptămâna trecută – iată ce și-au propus organizatorii dialogului deschis cu Ion Caramitru, președintele UNITER, care a avut loc în cadrul Galei Tânărului Actor HOP de la Costinești.

Într-o întâlnire de două ore, pe care n-aș putea-o numi dezbatere, de vreme ce fiecare vorbitor s-a preocupat înainte de orice să spună ce are pe suflet, chiar dacă n-are a face cu tema stabilită (un obicei românesc, de altfel, cu farmecul lui, dar și cu ineficiența lui), s-au auzit multe și mărunte. Și, suprinzător, toate pe un ton pașnic, chiar dulce, despre ce face UNITER și, destul de susurat și de pierdut printre paranteze și complimente, despre ce nu face UNITER pentru ale sale premii. În sală, critici acerbi ai Premiilor, care nu au considerat potrivit să spună prin viu grai, în fața reprezentanților instituției, ce scriu în articole. De asemenea, directori de teatre vitregiți de ani buni de Premii UNITER, care s-au delectat afabil cu tot felul de comentarii fără conținut la obiect. Ocazia dialogului a existat, dialogul s-a închegat vag printre monologuri, însă adevărurile au rămas pentru alt cadru. Pus în fața decidenților, comentatorul cu spirit critic sau artistul ce se consideră nedreptățit au rămas la amabilitate și, aș spune, chiar la o anumită timiditate. Încurcate sunt căile dialogului, iar printre firele încâlcite au plutit câteva idei rostite cu voce tare, lipsite de finalitate, dar cu potențial, însă un potențial care nu a activat puterea de concentrare a participanților la discuție. Mai jos, câteva dintre ele, alese dintre puținele comentarii la obiect.

1.Juriul de nominalizări ar trebui să includă, alături de critici, și artiști (un actor, un regizor, un scenograf etc.), idee la care Ion Caramitru a venit cu precizarea că e greu de găsit un artist de prestigiu, activ, în România de azi, dispus să nu mai lucreze câteva luni ca să vadă spectacole pentru selecție.

2.Implicarea activă și reală a AICT în desemnarea componenței juriului. Ion Caramitru a ținut să sublinieze, auzind această propunere, venită de la un critic neocolit de participarea la astfel de jurii, că an de an UNITER a propus AICT să desemneze membrii juriului de selecție. Și, ca în țara lui Caragiale, discuții, discuții, discuții…

3. Publicarea și mediatizarea unui set clar de criterii care constituie Biblia selecționerilor, doleanță exprimată de Lucian Vărșăndan, director al Teatrului German de Stat din Timișoara. Nu știu alții cum sunt, dar pe mine astfel de deziderate mă fac să zâmbesc și să mă gândesc la munca în fabrică sau la un concurs de gimnastică, unde e clar cine greșește și cine nu. Judecata estetică este, prin esența ei, un act pur subiectiv, pur individual, asta se învață chiar la școală. Criterii universal valabile de stabilire a valorii artistice nu știu să fi existat vreodată în istoria artei. Lucian Vărșăndan a acuzat, la modul general, desigur, și faptul că membrii Juriului UNITER nu văd toate spectacolele eligibile. Observație generatoare a unei lungi discuții despre timp și lipsa lui, coterii, finanțe etc. etc. etc.

4. Realizarea unui turneu, mai mic sau mai mare, cu spectacolele sau măcar unele spectacole sau artiști care câștigă premii UNITER, propunere cât se poate de interesantă. Astfel, toată lumea ar putea vedea măcar câțiva dintre câștigători, pe modelul un teatru să găzduiască reprezentații ale spectacolelor câștigătoare – TNB o săptămână (3-4 câștigători), Teatrul Național din Iași la fel etc. Ar fi un mijloc de edificare atât pentru publicul larg, cât și pentru cel de specialitate.

5. O mai mare atenție acordată teatrului independent, doleanță veche, formulată constant în diferite medii. A fost, poate, ideea cea mai importantă exprimată la dezbatere, dar rămasă în aer. Cele câteva voci firave care au militat pentru realizarea unei categori speciale dedicată fenomenului independent nu au particularizat, nu au argumentat în amănunt, nu au pledat coerent pentru această necesitate și pentru concretizarea ei, așa că s-a trecut mai departe…

6. Creșterea numărului de nominalizări, după nevoi, dar nu la toate categoriile! Cu alte cuvinte, nu schimbarea după o regulă prestabilită, ci adaptarea numărului de nominalizări în funcție de realitatea din stagiunea analizată. Cu alte cuvinte, la o categorie facem cinci nominalizări pentru un premiu, la alta două, dacă așa judecăm noi. Contrargumentul, chiar dacă nu inatacabil, a fost mai rațional decât propunerea: 3 nominalizări pentru fiecare categorie, într-o țară în care există 60 de teatre, reprezintă, spunea Ion Caramitru, un echilibru, chiar dacă fragil, dacă ne raportăm la Premiile Molière, pentru care se fac doar 5 nominalizări, într-o Franță cu 2000 de teatre.

7. Scăderea numărului de premii de diverse feluri acordate de UNITER, care ar fi dus la o inflație și, mai departe, ar fi generat o inevitabilă decredibilizare și, tot inevitabil, așteptări din ce în ce mai mari. Astfel vede lucrurile Marian Popescu, autor al unei opinii subtile, din păcate exprimate spre sfârșitul discuției și neconstituind decât o premisă inteligentă pentru o discuție ratată. S-a remarcat însă observația opinentului, de fapt o întrebare retorică dureroasă: Unde sunt celelalte structuri profesionale ale noastre care să facă altceva și altfel decât face UNITER?

8.Realizarea unei calendar anual național al manifestărilor teatrale din România, o măsură elementară grație căreia s-ar evita simplu suprapuneri dăunătoare, ușurându-se, evident, un flux necesar. Măsură necesară și relativ ușor de pus în practică. Așteptăm s-o vedem concretizată într-um document informativ, mai întâi pe website-ul UNITER.

Printre observații care vizau persoane și credibilitatea lor profesională, printre remarci acide sau pur și simplu ofuscate despre criticul X, care a făcut sau n-a făcut cutare lucru când era în juriu în anul Y, printre frustrări de director de teatru dornic de premii, printre orgolii de manager care profită de ocazie să anunțe un festival sau o dezbatere, uitând că discuția are alt obiect, propunerile și ideile legate de premiile UNITER s-au auzit pe un ton autocenzurat de lamentatio, îndulcit de zâmbete și de of-uri pricinuite de dezinteresul general față de teatru, de fondurile tăiate pentru festivaluri, de lipsa de șansă pentru prea mulții tineri actori. Una peste alta, o discuție lejeră, în care mai important decât premiile și problemele aferente părea, pentru directorii de teatre prezenți, locul unde are loc ceremonia de decernare a premiilor. Una dintre ideile la care s-a zăbovit mai mult de câteva minute fiind că Gala ar trebui să aibă loc în alt teatru în fiecare an. Ca să închei tot un proverb, unde dai și unde crapă!

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.