Râsul e terapeutic. Dar şi îngraşă. Ca orice lucru bun care nu e neapărat şi imoral. E bine să râdem. Cât mai des şi cât mai motivat. Se spune că oamenii cu un simţ al umorului dezvoltat sunt inteligenţi. Înseamnă că suntem o ţară tare deşteaptă. Nu pierdem niciun prilej de băşcălie, suntem primii la ironii, glumiţele cu aluzii sexuale ale taximetriştilor fac deliciul oricărei curse, cu toţii avem câte un unchi, naş, văr de-al doilea, ceva neam care spune bancuri la orice masă în familie, nicio întâlnire pe scara blocului cu vecinul care duce invariabil gunoiul nu se lasă fără un mişto cât de mic, până şi la spital sau în biserică găsim ceva care să ne facă să pufnim într-un icnet înăbuşit de râs sugrumat, hohotim la pomeni până când dăm lacrima pe veselie şi, în general, tare haioşi mai suntem. Proverbialul haz de necaz la noi s-a inventat şi ultima redută în calea depresiei e râsul nostru isteric cel de toate zilele.
Şi, cum suntem şi stresaţi, ce poate fi mai de dorit decât încă un motiv în plus pentru un hohot de râs: un spectacol de teatru. Şi mergem încolonaţi la mall, unde altundeva?, să râdem într-o sală de cinema la un spectacol de teatru. „Prenumele” pe al său nume, de Matthieu Delaporte şi Alexandre de la Patellière în regia lui Răzvan Săvescu. Deşi, după cum o arată evidenţa, textul auzit pe scenă pare să aparţină mai mult celor care semnează adaptarea: Andrei Boncea şi Răzvan Săvescu, după toate probabilităţile şi actorilor care improvizează la liber, mai mult decât francezilor săi taţi care au scris o comedie bună, cu potenţial şi cu umor. Dar acest potenţial a fost depăşit cu mult de adaosurile autohtone care au transformat nişte premise optimise din punct de vedere calitativ într-un produs finit fabricat în serie în ultimii ani atât pe scenele unor teatre de ocazie, cât şi la televizorul nostru căruia pare că i-am rătăcit butonul de stingere.
E foarte uşor să transformi o piesă scrisă cu umor de calitate într-un prilej de exhibiţionism grosier. Şi asta în primul rând din cauza exceselor unui actor care uită că publicul are, totuşi, discernământ şi nu are nevoie de degete băgate în ochi pentru a înţelege o poveste simplă. Şi asta sub privirile îngrijorate ale partenerilor de scenă care încearcă să păstreze, pe cât posibil, un nivel de profesionalism.
Situaţia e cât se poate de banală pentru o piesă bulevardieră: o masă între prieteni. Dintr-o glumă nevinovată şi destul de inspirată dusă prea departe se ajunge la conflicte şi dezvăluiri, fiecare află despre fiecare câte ceva de neconceput şi totul degenerează într-o supărare rezolvată cu un final pozitiv în care toată lumea se împacă şi viaţa cea roz îşi vede liniştită de drum. Un asemenea text, scris bine, cu situaţii comice, cu mecanisme bine puse la punct, nu are nevoie de altceva decât să fie spus de actori carismatici. O condiţie a reuşitei unui spectacol de acest gen este ca actorii distribuiţi să se facă repede plăcuţi de public. Ai nevoie de actori „iubibili” şi spectacolul e ca şi rezolvat. Cu cât mai simplu şi mai sec, cu atât mai ilar, pentru că în comedie principiile sunt aceleaşi de când lumea, iar reţeta succesului aproape că şi-a găsit toate ingredientele secrete. Dar când nu te mulţumeşti cu un tort de ciocolată cu moţ de frişcă, ci vrei cu tot dinadinsul să îi adaugi şi sos caramel şi miere şi sirop de arţar şi bombonele Cip, atunci s-ar putea ca un desert savuros şi delicios să se transforme într-un coşmar hiper-glicemic.
Leonid Doni îşi ia rolul în serios, dar pe cât de sensibil şi conştiincios construieşte, pe atât de mult îngroaşă forma exterioară de expresie atunci când vede că stârneşte reacţii în public. Dublează lungimea momentelor pe care mizează şi suprasolocită redundant. Alina Chivulescu joacă serios comedie, însă nu are sarea şi piperul pe care le pretinde genul. O apariţie şi atât, corectă, dar fără nicio strălucire. Ecaternina Ladin are atu-ul unei prezenţe scenice autentice, însă reduce din efect din cauza unei stângăcii, a unei imprecizii, pare că mereu cere voie să îşi spună replica şi diluează puţin ritmul. Singurul care îşi struneşte personajul şi se ia în serios până la capăt este Mihai Călin. Carismatic şi asumat, profesionist, cu măsură şi gând coerent pe scenă. Cel care dereglează orice balanţă scenică şi transformă spectacolul într-un haos ad-libitum este Claudiu Bleonţ care face ravagii scenice. Pe cât este de talentat şi raţional în spectacole de dramă, pe cât de profund, pe atât este de distructiv într-un rol în care lasă orice urmă de control la cabină. Parcursul său pare trasat de un orb care suferă de Parkinson’s şi nu are nicio coerenţă, cu atât mai puţin consistenţă.
„Prenumele” este un spectacol care face săli pline să râdă. Şi asta e foarte uşor. Nu e niciun mare merit să stâlceşti în râs o sală de oameni venită anume pentru asta, antrenată de ani buni cu scheciuri şi seriale. Avem râsul uşor şi gâlgâit. Interesant ar fi ca teatrul, fie el şi la mall, să îşi propună să schimbe puţin cheia în care se râde şi să transforme ritmul de sârbă în căruţă al râsului facil în unul pus pe note ceva mai atent selectate.
Wonder Theatre
„PRENUMELE” de Matthieu Delaporte şi Alexandre de la Patellière
Regia: Răzvan Săvescu
Scenariu/adaptare: Andrei Boncea, Răzvan Săvescu
Scenografie: Sorin Boncea
Distribuție: Mihai Călin, Ecaterina Ladin, Claudiu Bleonț, Alina Chivulescu, Leonid Doni
Print