O iniţiativă ca festivalul „Bucureştii lui Caragiale”, care se desfăşoară toată vara în spaţii publice din fostul „Mic Paris”, ar fi bine-venită oricând, nu doar în Anul Caragiale. Sigur că spectacolele sau, mai bine zis, momentele de teatru cu care vă veţi întâlni, dacă veţi trece prin Centrul Vechi sau pe la grădina „La Conu’ Iancu” de lângă Hala Traian nu sunt şi nici nu-şi propun să fie mai mult decât creaţii cu parfum de Iunion, care să binedispună spectatorul între două gustări…
Pretenţiile artistice de un anume nivel nu şi-ar avea locul în asemenea spaţii, iar organizatorii au avut în vedere tocmai publicul larg, care să fie atras de atmosfera de sfârşit de secol 19, reprodusă, desigur, asumat clişeistic. În spatele Halei Traian, a fost amenajată o mică terasă à la Iunion, cu sigla mare „La Conu’ Iancu”, unde vizitatorul este îmbiat cu „grătar pe cărbune, mâncăruri pentru obrazuri subţiri, licori preferate de Caragiale şi prietenii” şi cântă muzici tot cu parfum de fin de siècle. Grădina e plină de flori, de ghivece cu portocali şi mirosul de mititei şi ritmurile tarafului „Ochi alb” sunt mai puternice decât căutatul Caragiale… dar n-ar fi imposibil ca el însuşi, în acest început de secol 21 să se simtă mai bine într-un astfel de loc decât în sala de teatru. Şi asta, în ciuda imperfecţiunilor de tot felul, în ciuda faptului că, în spatele unor asemenea iniţiative publice se ascund de obicei interese mai mici şi mai mari sau tocmai de aceea. Pentru că, mai bine ca oriunde, spiritul românului, petrecăreţ şi mereu dispus să discute politică, la terasa „La Conu’ Iancu” era la el acasă. Mai ceva decât „comediile” de pe scenă, regizate de Gelu Colceag, Cezar Ghioca şi Vlad Cristache şi jucate de Trupa Union, îţi iau ochii „comediile” din „sală”…
„Caragiale şi presa” e un titlu care sună bine în Bucureştiul nostru, dar care, din motive obiective, începe să devină uşor anacronic. Căci presa e aproape pe cale de dispariţie, iar „cetitul” ziarului, un moft. Trupa Union adună câteva momente din textele lui Caragiale, „Bacalaureat”, „Ultima oră”, scena din actul 1 din „O noapte furtunoasă”, în care se citeşte ziarul… în interpretare feminină de data asta, şi alte câteva, toate pe aceeaşi temă: românul face politică. Oricând, oriunde, cu oricine… Şi, în plus, românul se descurcă. N-am să intru în detalii despre punerea în scenă şi despre interpretări remarcabile sau mediocre, pentru că, aşa cum e gândit spaţiul de la Hala Traian, convenţia funcţionează altfel. Nu caută neapărat calitatea actului artistic, dar nu lucrează nici în detrimentul lui.
Sunt construcţii uşurele, cu iz aproape şcolăresc, bune de binedispus publicul, fără să-i propună reale teme de meditaţie. În costume de epocă şi fără să iasă vreo clipă din limitele convenţionalului – desigur, asumat –, actorii se străduiesc să atragă atenţia unui public uneori mai darnic, alteori mai puţin atent la scenă. Meritul unor astfel de manifestări stă în faptul că readuc în atenţie textele lui Caragiale. Despre care toată lumea vorbeşte astăzi, dar prea puţini au timp să se întoarcă să-l recitească.
Publicul, mai puţin decât ar fi putut fi într-o seară de vară, într-un astfel de loc, în Bucureşti, dar mai mult decât m-am aşteptat, era împărţit în două categorii vizibile cu ochiul liber. Cei veniţi să vadă spectacolul şi să asculte muzică şi ceilalţi… din categoria: „Dar noi pentru comediile alea mergem? Mergem să mai vedem şi noi lumea…” Motiv pentru care, pe alocuri, glasurile şi râsetele de la mesele învecinate, încinse de aroma de mititei şi de bere, se aud mai tare chiar decât vocile ajutate de lavaliere ale celor de pe scenă. Şi totuşi: „Super tare!”, au strigat în cor fetele de la una dintre mese când le-am întrebat după spectacol dacă le-a plăcut Caragiale… „Chiar foarte tare şi o să mai venim, vrem să mergem şi în Centrul Vechi”. Le-am întrebat dacă merg la teatru constant şi au răspuns că nu, doar din când în când şi n-au văzut de curând niciun spectacol după un text al lui Caragiale. Ştiu că e Anul Caragiale, „au auzit”, dar nu ştiu „exact” ce se sărbătoreşte… Şi vor Caragiale montat clasic, pentru că modern nu le interesează că „văd destul la televizor şi în mare nu s-a schimbat nimic, doar nuanţe de limbaj şi accente”, dar, dacă tot vin la teatru, vor să vadă „Caragiale adevărat”… orice ar însemna asta (?!). Cam acesta este publicul căruia i se adresează cu predilecţie un astfel de festival.
Print