Universalitatea unei opere se probează în timp. Shakespeare e contamporanul nostru indiferent că Hamlet vorbea la celular alaltăieri acum câţiva ani sau face instastory-uri azi. Şi Cehov ne e contamporan şi Ibsen şi Eschil, Sofocle şi Euripide cu puţin efort creativ. Dar pentru ca toţi aceşti domni să ne fie nouă buni prieteni şi să le putem adapta personajele şi situaţiile a fost nevoie ca în primă fază dumnealor să scrie în aşa fel, atât de bine, încât piesele a căror acţiune se petrecea în Grecia antică sau în fiordurile norvegiene să nu vorbească strict şi la obiect doar despre libaţii şi ofrande aduse zeilor şi cât mai costa kilogramul de cartofi pe la 1850. Piesele, ele însele, conţin acel interes uman general valabil, au universalitate, pentru că vorbesc despre ceva din natura umană ce se păstrează peste secole, indiferent de coordonate geografice.
În dramaturgia română această universalitate este mai rar întâlnită. E greu să îl transformi pe Ştefan cel Mare în preşedinte la cravată şi costum sau pe Meşterul Manole în zugrav care o tencuieşte pe Ana într-o vilă şi are salopetă cu logo-ul Kober. Pe Coana Chiriţa o mai scoatem cumva din malacov, pe Miticii lui Caragiale îi mai aducem din berărie la brunch, dar „Preşul” de Ion Băieşu, scris nu tocmai demult, acum 40 de ani, e greu de crezut în că a fost ţesut în 2019. Montarea lui Mircea Cornişteanu de la Sala Studio a TNB propune o actualizare în formă, dar deloc în conţinut. O piesă care a avut anii săi de glorie, destul de mulţi de altfel, construită pe „şopârle” care îşi aveau sensul pentru cei care se temeau la propriu să nu fie scrişi în carneţel de o femeie de serviciu vigilentă, astăzi mai păstrează doar un iz din farmecul replicilor de inspiraţie maziliană. Situaţiile, acţiunea, totul scârţâie din balamale şi efectul este de dioramă comunistă pe care o priveşti cu îngăduinţă în timp ce mai râzi de o poantă cel mult simpatică. E subţire materialul acestui spectacol, aproape transparent şi prin el se întrevăd limitele unui text care pe cât era cu spumos acum 40 de ani, pe atât de pueril şi stângaci arată astăzi.
Când un fotograf spune că face poze color nu mai are niciun haz. Când un italian vine cu o maşină Fiat să peţească o fată nu e o situaţie excepţională. Când un vicepreşedinte de bloc afirmă cu mândrie că are un preş de lână pură nu e nicio extravaganţă. „Se notează că poate se interpretează” nu mai înseamnă nimic. Divorţul nu mai e ceva special. Plasând acţiunea astăzi, toate aceste mici detalii care condimentează o acţiune altfel uşor stupidă îşi pierd orice farmec şi se nivelează într-o succesiune de situaţii neverosimile pe care le poţi privi cel mult cu îngăduinţă. „Preşul” îşi are locul lui bine delimitat în anii ’70-’80 şi cu siguranţă îşi are mai mult rost ca tovarăşii să se spioneze între ei şi nu domnii şi doamnele şi-aşa prea cupaţi de azi. „Preşul” îşi are farmecul său în cartierele muncitoreşţi şi prea puţin în cele rezidenţiale.
Efectul de derizoriu şi artificial, de ostentativ şi praf aşezat pe un spectacol înainte de premieră se regăseşte atât în jocul actorilor, cât şi în imaginea generală dată de un décor colorat şi funcţional, dar doar descriptiv şi cumva greoi semnat de Puiu Antemir şi costumele lipsite de personalitate realizate de Liliana Cenean. Totul pare învechit prematur, chiar dacă intenţia este paradoxal aceea de inovare şi actualizare. La fel şi interpretarea actorilor care, cu o singură excepţie, foloseşte mijloace stridente de persuasiune a receptării, la modă în decenii cu mult mai îndepărtate decât anii de glorie ai piesei. Cu o vorbire cu faţa la public, tonuri căutate, o mişcare scenică în semicerc şi ceea ce se numeşte „a-ţi face personaj”, adică a căuta o găselniţă care să individualizeze cumva insul pe care îl ai de jucat, un şpilifanţ ochios care să fie clu-ul de efect, toate eforturile creative s-au rezumat la o declamare a unor replici cu pauze aferente reacţiei publicului, cu momente decupate, exagerate, explicative, în care forma se presupunea că ar trebui să stârnească ropote de aplauze şi un cor de râsete. Singura care se sustrage acestui fel obosit de a juca înfigând adânc degetul în ochii spectatorilor este Emilia Popoescu (Filofteia). Îşi foloseşte cu multă grijă pentru păastrarea proporţiilor evidentul său talent pentru comedie, funcţionează în contra-partidă cu partenerii săi pe principiul less is more şi personajul mucalit, care aruncă doar în treacăt câte o pastilă insinuantă, care are un umor involuntar popular este singura performanţă care se desprinde din orchestra cu note false. Marius Rizea (Pamfil) se agită aproape haotic, exagerează momentele în care trebuie să se enerveze, „face ca fiara” demonstrativ şi cumva crispant pentru că declară mai mult decât transmite de fapt. Alexandru Bindea (Avocatul) rosteşte monoton şi pe-ndelete tot ce are de spus, obositor şi nazal, purtând cumva o aură de importanţă şi condescendenţă personală, care nu aparţine personajului, un soi de demnitate ce vine odată cu experienţa şi faima, dar deloc susţinută de vreun fel de reală performanţă. Ovidiu Cuncea (Fotograful) pare plin de bune intenţii şi incapabil să le ducă până la capăt. Joacă mai degrabă lejeritatea de a fi pe scenă şi apasă pe cuvinte atunci când vrea să fie credibil. Nu există niciun alt rol care să permită o interpretare mai mult decât corectă – Irina Antonie (Ana) are un soi de candoare şi răsfăţ, fără a exagera, Alexandru Barbu (George) este în mod evident copleşit de emoţia primului rol şi nu e pregătit să renunţe la gesturile artificiale şi o vorbire cântată, Tomi Cristin (Gigel) şi Monica Davidescu (Gica) şi-au găsit câteva cârje care să îi facă simpatici şi atât, Eduard Adam (Gicu) este întruchiparea sintagmei „maximum de efort cu minimum de efect”, iar Tatiana Constantin (Getuţa), Dragoş Ionescu (Italianul) şi Erika Băieşu (Popescu) au stângăciile evidente ale unor actori care de mulţi ani nu au mai prea jucat şi încearcă să arate totul dintr-odată. Dealtfel, în afară de cei doi colaboratori, jumătate dintre actorii angajaţi ai TNB din distribuţie nu mai fuseseră distribuiţi de cel puţin patru ani, conform informaţiilor de pe site-ul teatrului.
„Preşul” poate fi un spectacol simpatic pentru nostalgici, inspiră la aduceri aminte. Dar dincolo de replicile cu haz şi de jocurile de cuvinte, timp de mai bine de două ore se nu se întâmplă altceva pe scenă decât o perindare de caractere schiţate gros, într-o acţiune fără prea multă sare şi piper.
Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti, Sala Studio
„Preşul” de Ion Băieşu
Regie: Mircea Cornișteanu
Ilustrație muzicală: Mircea Cornișteanu
Decor: Puiu Antemir
Asistent decor: Cosmin Stancu
Costume: Liliana Cenean
Regia tehnică: Adrian Ionescu, Dumitru Scobeniuc
Distribuţie:
Pamfil: Marius Rizea Filofteia: Emilia Popescu
Raluca PetraAvocatul: Alexandru Bindea Fotograful: Ovidiu Cuncea George: Alexandru Barbu Ana: Irina Antonie Gigel: Tomi Cristin Getuța: Tatiana Constantin Gicu: Eduard Adam Gica: Monica Davidescu Italianul: Dragoş Ionescu Popescu: Erika Băieşu
Print