„Sunt un orb”, cunoscutul recital al lui
Horaţiu Mălăele a avut o „ediţie specială” de Ziua Îndrăgostiţilor la Cinema Patria din Bucureşti. Unele teatre au programat spectacole pe teme amoroase, altele au o făcut oferte la preţurile biletelor, la unele teatre din ţară a fost intrarea gratuită la nu ştiu ce spectacol (la care sala oricum nu se prea umple). A venit primăvara, pe Facebook sunt mai multe poze cu ghiocei decât ghiocei pe plaiurile dâmboviţene, urmează Mărţişorul, încă un prilej de ieşit în oraş şi de mers la un spectacol lejer. După care vine Ziua Femeii, o altă ocazie de negoţ şi pentru cluburile care se îndeletnicesc cu arta şi cu teatrul, şi pentru artiştii noştri căinaţi pe toate drumurile, că vor, că nu vor, că sunt „vedete” sau că sunt debutanţi de un real talent.
Aşadar, comedii facile care umplu cluburile, spectacole ca trandafirii roşii de seră duşi în ţiplă iubitei la întâlnire, eventual la o aripioară de pui la KFC. Exact aşa îmi par îngrijorător de multe „creaţii” de pe scena contemporană. Nu e plăcut, dar e o realitate că pentru un număr enorm de spectatori teatrul nu este şi divertisment, ci numai divertisment. De aici, problemele teoretice şi practice. Dacă există cerere, trebuie să existe şi ofertă. Şi din această axiomă nu putem ieşi când vine vorba despre şuşele care au invadat teatrul românesc şi se vând de minune, la umbra unor nume ce înduioşează pe loc sau fascinează spectatorul cu o cultură teatrală minimă, ca să folosesc un eufemism.
O primăvară a şuşelor ne aşteaptă la Sala Palatului şi la Palatul Copiilor, prin casele de cultură în oraşele unde au legături impresarii dornici să vândă, să vândă, să vândă bilete, prin spaţiile cluburilor unde biletul nu e deloc ieftin, aşa cum e spectacolul. Decidenţii din structuri de stat şi din structuri particulare susţin că asta se vinde şi nici nu clipesc când spun că succesul de public este invers proporţional cu calitatea spectacolului. Şi trecutul, şi prezentul o arată neîncetat… Arta supravieţuieşte şi merge mai departe, ca întotdeauna, dar rămâne undeva în plan secundar. Negoţul primează, capitalul simbolic (notorietatea) aduce capitalul financiar când vine vorba despre şuşe…
Iar primăvara lor va readuce acelaşi gust amar. Dacă se respectă şi îşi respectă profesia, de ce joacă aidoma unor măscărici în faţa gloatei? Când se va depăşi raţionamentul primitiv „să-i spunem publicului ce vrea să audă”, atunci se va putea merge mai departe, atunci se va putea privi cu oarecare claritate, atunci se va putea vorbi despre teatrul comercial ca despre oricare alt gen.
Până atunci însă, rămâne o primăvară cu un peisaj teatral căldicel şi cu „maeştri” atât de încântaţi de propriul nume, că nici prin cap nu le trece că s-ar putea să nu fie mereu la nivelul la care se cred. Rămân însăilări regizorale rudimentare, care se întind pe scene comuniste, greu de umplut, şi apasă pe nişte butoane emoţionale bine-cunoscute, rămân tineri frustraţi că munca lor, net superioară, nu poate ajunge la un public atât de numeros. Şi manageri de teatru care ştiu şi recunosc că aşa e, dar dau din umeri şi se spală pe mâini când vine vorba despre soluţii. Şuşele sunt semn de normalitate pe această piaţă în care se vinde şi cumpără, dar numărul lor poate fi simptomul unei suferinţe. Şi, oricât de nedemocratic ar părea s-o spui făţiş, simptomul trimite la falsul din care se naşte şi la mediul care-l favorizează. Un fals ca lumea noastră, aşa cum mai bine decât Facebook-ul nimic n-o arată, un fals ca oamenii din această lume, aşa cum mai bine decât faptele lor nimic n-o arată.
Print