Iubirea şi moartea au îngrijorător de multe în comun. Mai întâi, aceeaşi seducţie; acea atracţie irezistibilă. Apoi ar mai fi violenţa, nebunia, candoarea şi tandreţea. Atribute împărtăşite de două dintre cele mai mari forţe care ne dispută existenţa într-un tango antagonic şi pasional. Iar muzica de pe fundalul acestui dans cu multe piruete şi ameţeală este sexualitatea; accentul venit la momentul oportun care îţi face cu ochiul, pocnitul ritmat din degete, zâmbetul şugubăţ care îţi dă curaj să te arunci în acest vârtej sublim creat de către Eros şi Thanatos pentru tine. Şi dacă nu ai o ureche muzicală bună şi nu înveţi repede paşii de dans, dacă nu ai un profesor dibaci sau un instinct ascuţit, ei bine, atunci beţia sonoră şi vria dulce a mişcărilor ritmate îţi poate fi fatală. Ocheadele încep să sfredelească, zâmbetele să ardă şi pocnitul din degete se transformă în loviuri grele.
Piesa „Deşteptarea primăverii” de Frank Wedekind este una dintre cele mai frumoase şi mai crude poveşti despre vieţi sugrumate din comformism, despre stupiditatea unei lumi care vrea să meargă înainte ţindându-şi viitorul legat la ochi, despre copii care nu sunt lăsaţi să crească din prea multă pudoare. Este tragedia unei întregi generaţii; un text dramatic cu o poezie unică şi o forţă universal valabilă. Greşelile din acest trecut nu foarte îndepărtat se repetă agravate exponenţial şi sunt la fel de periculoase. Libertatea mult clamată face victime în aceeaşi măsură în care rigiditatea şi seriozitatea stupidă o făceau nu demult.
Spectacolul regizat de Vlad Cristache la Teatrul Mic este denumit poem teatral rock. Şi pe bună dreptate. Este unul dintre rarele şi valoroasele spectacole într-adevăr poetice, în cel mai teatral-artistic sens al cuvântului. Este o experienţă de o seară în care priveşti de aproape povestea tinerilor prea maturi pentru a mai fi copii şi prea naivi pentru a fi oameni mari – abia-adolescenţi care întredeschid uşa lumii bine ascunse în spatele mormanelor de cărţi şi păzite de cerberii-profesori. Coloana sonoră a spectacolului semnată de Daniel Rocca şi interpretată live de trupa Firma – muzica, songurile, coperţile spectacolului, accentele de percuţie, efectele sonore – este un personaj care, făcându-se auzit, devine totodată povestitor, martor şi partener de nădejde pentru elevii prinşi între tabla gigantică şi oglinzile care le deformează trupurile pe care încep să nu şi le mai recunoască. Aşa trăiesc cei captivi între o copilărie care apune şi zorii unei adolescenţe care le e încă interzisă. Pe de-o parte zidul înalt din tabla pe care îşi scriu temele devenite mantre şi pe de cealaltă oglindirile imprecise în care se descoperă cu timiditate şi teamă. Teme-teamă: între aceste două adevăruri e locul de joacă al impulsurilor care prind viaţă.
Scenele cu valoare de metaforă construite de Vlad Cristache în decorul sugestiv şi de efect sunt veritabile stampe în ediţie limită pe care vrei să le tezaurizezi în albumul cu imagini de preţ colecţionate din spectacolele vizionate. Sinestezia funcţionează perfect, iar acordurile muzicii devin parte a acestei imagini care se derulează în faţa ta. Tăblia băncii purtată de colegi ca sicriu devine apoi cruce la căpătâiul unei ferestre culcate la pământ prin care se vede cerul, dar ferecată pentru totdeauna. Numai şi pentru această scenă repetată ritualic şi „Deşteptarea primăverii” este un spectacol într-adevăr „Wow!”. Dar există o bogăţie de amănunte care alcătuiesc un parcurs scenic încărcat de poezie, emoţie şi sens. Pe lângă rolurile ofertante şi solicitante, pe lângă armonizarea cu muzica, pe lângă scenele-şoc integrate cu minte limpede şi fără ostentaţii, pe lângă un punct culminant cu impactul detonării unei clădiri, există acel ceva care leagă toate componentele şi le transformă în poveste. Atmosfera bine armonizată la care contribuie nu doar muzica, scenografia şi light-designul, ci întreaga energie creată pe scenă. Nu se întâmplă mereu ca un spectacol să fie atât de bine ponderat precum corpul unei sculpturi renascentiste şi să aibă în acelaşi timp sufletul unu rocker rebel din perioada flower-power.
Ar fi fost foarte uşor ca „Deşteptarea primăverii” să devină un concert Firma în care actorii se pierd între solouri de chitară electrică. Cu toată fericirea, nu se întâmplă deloc aşa ceva. În primul rând muzica este punctul ferm al scenelor care face în aşa fel încât să existe continuitate şi consistenţă în susţinerea structurii dramatice. Iar trupa tânără, proaspăt alăturată Teatrului Mic, demonstrează cu fiecare scenă că îşi merită locul pe scena unui teatru cu tradiţie şi istorie. E rândul lor să scrie noile capitole. Acest spectacol este o primă filă cât se poate de autentică; o mostră concludentă. În ambele variante de distribuţie, în mod paradoxal, calitatea emoţiei este aceeaşi. Impactul este la fel de precis, deşi parametrii sunt schimbaţi. În varianta în care Wendla, Melchior şi Moritz sunt interpretaţi de Silvana Mihai, Alexandru Voicu şi Rareş Florin Stoica latura ludică a personajelor este mai potenţată; duioşia încă infantilă, mirările, stângăciile erotice, mici reacţii şi amănunte care te fac să vezi pe scenă copii nepregătiţi să pună marile semne de întrebare la locul lor. În varianta cu Alina Rotaru, Ionuţ Vişan şi George Costea personajele devin mai mature; curiozitatea este mai mare, îndrăzneala merge mai departe, adolescenţii aflaţi în primele clipe ale noului lor statut încearcă să descopere modul în care să îşi strunească pornirile abia apărute. Două posibilităţi de interpretare perfect justificate, care spun altfel aceeaşi poveste, iar împreună se completează exact aşa cum într-un cuplu ideal partenerii sunt minunaţi şi câte unul singur, şi împreună.
Silvana Mihai are fragilitate şi îndrăzneală, iar Alina Rotaru are curiozitate şi sensibilitate. Alexandru Voicu are carisma unui tânăr cuceritor sigur pe sine, iar Ionuţ Vişan are o uşoară obrăznicie matură. Rareş Florin Stoica are toată mirarea şi sufletul curat al adolescentului care vrea să mai rămână copil încă puţin dar nici măcar nu îşi dă seama de asta, iar George Costea este puştiul sensibil care se simte nedreptăţit de o lume cu prea multe pretenţii de la el. În rolul Ilse, Alina Petrică dezvoltă latura fetiţei devenită femeie de prea timpuriu, iar Aida Economu este femeia tânără care mai păstrează, încă, alintul de fetiţă. Andreea Alexandrescu – Martha compune din tuşe groase un personaj sensibil, dar forma pe care o propune depăşeşte cu mult ceea ce conţine şi gândeşte pe dedesubtul replicilor. Marian Olteanu este un Haschen pe care îl crezi capabil să ucidă cu aceeaşi voluptate şi amante reale nu doar imagini ale unor picturi celebre, în timp ce pe Cezar Grumăzescu îl crezi prizonierul perpetuu al fanteziilor pe care nu e capabil să le îndeplinească. Silviu Debu este un Ernst surprinzător care îi împărtăşeşte iubirea prietenului său cu multă delicateţe, iar Răzvan Krem Alexe are mai multă îndrăzneală. Tot el, atunci când joacă rolul Lemmermeier, îşi trăieşte în linişte drama printre lacrimi la înmormântarea lui Moritz şi transformă pentru câteva momente, cu multă sinceritate, un personaj de plan secund în focusul acelei scene. Gabriel Costin este foarte precis şi aduce mici amănunte de postură, intonaţie şi logică a frazării care deosebesc radical cele două personaje pe care le interpretează. Mihaela Rădescu – Doamna Gabor – este o mamă pe care privind retrospectiv ne-am dori-o fiecare dintre noi, care îşi asumă o greşeală care nu îi aparţine. Are un parcurs spectaculos şi devine din cea mai bună prietenă a tinerilor, o condamnată alături de generaţia pe care a încercat să o înţeleagă. Liliana Pană – Doamna Bergmann – este o mamă care vrând să ocrotească damnează. Este o vinovată care greşeşte cu cele mai bune intenţii. Are exact aerul părinţilor stângaci care nu ştiu cum să se poarte cu copiii lor odată ce au crescut. Petre Moraru, Avram Birău şi Ion Lupu alcătuiesc un personaj colectiv-simbol care întrupează perfect societatea care îl determină pe Moritz să apese pe trăgaci. Morocănoşi, stupid de pedanţi, sterili în discurs, cu mers poticnit în cadre de lemn, formali şi artificiali – exponenţi ai oamenilor aşa cum crede omenirea civilizată că trebuie să fie. Gheorghe Visu simte precis nevoia unui contrapunct în această atmosferă apăsătoare şi îşi permite să se joace atunci când îl interpretează pe Rector – e mereu ursuz, nemulţumit, agitat, gesticulează bogat şi este glasul acestei societăţi sugrumate de reguli şi cutume. Atunci când devine Omul cu mască poartă cu eleganţă şi ambiguitate identitatea acestei apariţii care îl invită în lume pe Melchior cel aflat la răscruce. Este un alter-ego matur, cu părul alb, al adolescentului care se întreabă dacă nu cumva ar fi mai bine să dea mâna prietenului său mort ca în Crearea lui Adam de către Dumnezeu din Capela Sixtină.
„Deşteptarea primăverii” în regia şi scenografia lui Vlad Cristache la Teatrul Mic este o deşteptare aşteptată a unui teatru. Odată cu acest spectacol-poem se poate porni la drum. Este o locomotivă puternică. Băncile vechi ale şcolii au de ce să se umple de spectatori care nu doar să ridice două degete, ci să îşi lovească palmele în ritm de rock la final de spectacol. Pentru că până atunci doar tăcerile vorbesc şi se aud doar lacrimile care se rostogolesc pe obraji.
Bun-venit, primăvară!
Teatrul Mic din Bucureşti
„Deșteptarea primăverii”, poem teatral rock după piesa lui Frank Wedekind
Traducerea: Victor Scoradeţ
Regia şi scenografia: Vlad Cristache
Asistent regie: Teodora Petre
Muzica originală: Daniel Rocca interpretată live de trupa FIRMA (Daniel Rocca Stoicea, Adrian Coman, Bărbuţă C-tin Bărbăşelu, Sorin Erhan)
Light design: Iulian Bălţăţescu
Distribuţia: Ionuţ Vişan, George Albert Costea, Alina Rotaru, Cezar Grumăzescu, Alexandru Voicu, Silvana Mihai, Rareş Florin Stoica, Aida Economu, Marian Olteanu, Alina Petrică, Andreea Alexandrescu, Liliana Pană, Mihaela Rădescu, Gabriel Costin, Gheorghe Visu, Avram Birău, Ion Lupu, Petre Moraru
Print