„Primii 70 de ani de teatru profesionist în Târgu-Mureş” s-a intitulat evenimentul-sărbătoare organizat de Compania „Tompa Miklós” a Naţionalui din urbe, în perioada 10 – 16 martie. Deşi teatru la Târgu-Mureş se face de secole, de-abia după al Doilea Război Mondial, pe 10 martie 1946, avea loc inaugurarea primei instituţii profesioniste permanente în limba maghiară – Teatrul Secuiesc / Székely Színház, cu premiera spectacolului „Ţara surâsului”, opereta lui Franz Lehár. Membri fondatori erau artiştii Tompa Miklós, Kemény János și Pittner Olivér, primul fiind numit director al instituţiei de către guvernul dr. Petru Groza. Deşi întemeiat într-o perioadă de sărăcie a ţării, Teatrul Secuiesc a jucat nu mai puţin de 51 titluri noi în primele 6 luni de activitate desfăşurată în Palatul Culturii (martie – august 1946, alături de alte instituţii culturale). În 1962, devine Teatru de Stat, odată cu înfiinţarea secţiei române, iar în 1973 se inaugurează actualul sediu – cu premiera spectacolului „Puterea şi Adevărul” de Titus Popovici, în regia lui György Harag. Clădirea face parte dintr-un ansamblu arhitectonic realist-socialist – modern la vremea lui –, pentru a cărui construcţie, din ordinul preşedintelui Nicolae Ceauşescu, au fost dărâmate o biserică franciscană şi mai multe edificii istorice din centru. Din 1978, devine Teatru Naţional, iar din 1998, cele două secţii şi-au căpătat denumirile: Compania „Tompa Miklós” şi Trupa „Liviu Rebreanu”. În prezent, instituţia funcţionează în trei spaţii: Sala Mare, Studio şi Underground. În august 2016 se termină mandatul actualei echipe de conducere: directorul general Attila Gáspárik şi directorii artistici ai celor două companii – Attila Keresztes şi Alina Nelega.
Un soi de „dare de seamă” artistică a fost şi microstagiunea inclusă în manifesările „Primilor 70 de ani de teatru profesionist” în Târgu-Mureş, cuprinzând spectacole ale ambelor trupe, un inventar al ultimei perioade, c-un motto shakespearian: scopul teatrului […] fiind încă de la începuturile sale şi până astăzi să se păstreze ca o oglindă a firii. De la clasic la contemporan, până la teatru documentar, timp de 7 zile cât pentru 7 decenii. Premierei de gală, cu o piesă clasică – „Pantofiorul de cristal” de Ferenc Molnár, în regia lui István Mohácsi, i-a urmat o dublă premieră: a textului montat pe scenă şi a dramaturgului ca regizor – Attila Bartis cu-a sa „Regie”. Acelaşi scriitor l-a inspirat pe regizorul Radu Afrim pentru un spectacol tulburător, cu o atmosferă unică: „Tihna”, multinominalizat la Premiile UNITER 2015 pentru cea mai bună actriţă în rol principal (Erzsébet B. Fülöp), cea mai bună regie şi cel mai bun spectacol. Regizorul Attila Keresztes şi-a prezentat două spectacole – „Pescăruşul” de Cehov şi „Tartuffe” de Molière, cărora li s-a alăturat, tot din zona clasic-cehoviană, montarea Trupei „Liviu Rebreanu” cu „Trei surori”, în regia lui Zsolt Harsányi. Dramatizarea modernă a lui Richard Crane după capodopera lui Dostoievski – „Fraţii Karamazov” şi-a găsit înscenarea curajoasă la Compania „Tompa Miklós”, în regia tânărului István Albu, iar cele două trupe au colaborat într-un spectacol inedit de teatru documentar semnat Alina Nelega şi Réka Kincses – „Double Bind”, rezultatul unui atelier teatral cu actorii ambelor naţionalităţi, dezbătând „problema” româno-maghiară.
Cunoscut pentru romanul „Băieţii din strada Pál” şi piesa „Liliom” (transformată într-un clasic musical american sub titlul „Carousel”), Ferenc Molnár (1878 – 1952) a fost dramaturgul ales pentru spectacolul de deschidere a manifesărilor aniversar teatrale. Scrisă în anul 1924, piesa „Pantofiorul de cristal” este o reeditare modernă a mitului Cenuşăresei („modernul” începutului de secol XX în Ungaria…), în care Frumoasa – o foarte tânără şi săracă orfană – se îndrăgosteşte până peste poate de Bestie – un vârstnic proiectant de mobilă ursuz, nu cu mult mai înstărit, ba şi-n curs de însurătoare. Iubirea va netezi toate drumurile spre un oficial happy-end, greu de crezut, deci mult ironizat de regizorul Mohacsi János. Cu numele acestuia mă întâlnisem în urmă cu trei ani, într-un spectacol al Teatrului Naţional din Budapesta – „Trăim o singură dată (sau Marea dispare în nimicul de apoi)”, ca regizor, dar şi ca autor al textului, alături de Mohácsi István (dramaturg) şi Kovács Márton (compozitor). Şi fusesem impresionată pe atunci de tehnica de a conduce, timp de patru ore, peste douăzeci de actori şi o trupă de muzicanţi prin hăţişurile unei poveşti complicate, dificil de tradus, cu multe subtexte, straturi şi referinţe la literatura, cultura sau politica Ungariei. În plus, migrând pe axa timpului, c-un prezent figurat nu numai dintr-o perspectivă istorică, ci şi dintr-una mai largă, absurd-suprarealistă. Dimensiunea mitic-legendară convieţuia cu realitatea într-un produs artistic cum nu se întâlneşte prea des pe scenele contemporane.
Tehnica aceleiaşi echipe de creaţie se regăseşte în „Pantofiorul de cristal”, condensată în partea a doua – scena nunţii. Regizorul optează pentru trei acte diferit lucrate. Primul prezintă – aproape cehovian – personajele principale: Adél, proprietăreasa matură, c-un trecut nu chiar imaculat, femeia-femeie plină de personalitate, degenerând când şi când în isterie (Berekméri Katalin); chiriaşul Pál Császár, mult mai tânărul ei amant, fante de cartier, cu zâmbet, mustăcioară şi farmec la purtător (Varga Balázs); tânăra şi săraca Irma, Cenuşăreasa cu faţă de copil, dar dorindu-şi unul (Simon Boglárka-Katalin), îndrăgostită de „prinţul” ei nervos şi cam bătrâior, Sipos, un alt chiriaş lucrător într-ale mobilei (Korpos András). Pe Sipos, însă, şi-l revendică şi Adél, ca soluţie onorabilă pentru viitor, şi are sorţi de câştig. Rezultatul se materializează în nunta din actul al doilea, lucrată matematic din punct de vedere regizoral, muzical şi al mişcării scenice. L-am regăsit pe Mohacsi János în toată forţa lui de a crea o lume, cu umor şi poezie, atent la cele mai mici detalii de construcţie a personajelor. Actorii Companiei „Tompa Miklós” realizează adevărate bijuterii comice în rolurile: mama lui Adél (B. Fülöp Erzsébet), Domnul Stetner (Galló Ernő), Sergentul (László Csaba), Preotul (Ördög Miklós Levente), Fotograful (Bokor Barno) şi aşa mult mai departe, într-o galerie remarcabilă de portrete şi tipologii umane. Li se alătură un grup de muzicanţi şi, în decorul imaginat de Mohácsi András şi costumele create de Remete Kriszta, atmosfera-i gata. Râsu’plânsu’, alcoolul, muzica, dansul, poezia – toate îşi găsesc locul în frumoase imagini şi scene de ansamblu. Ca la nuntă.
Unui prim act realist îi urmează opereta tragicomică a nunţii. Pistele false pot conduce spre un deznodământ tragic în ultimul act. Acesta (mult prea lung, din păcate) are ceva dintr-un alt final de operetă – „Liliacul” lui Strauss. Nu numai pentru că acţiunea se petrece în arest, unde au fost aduşi toţi nuntaşii, ci şi pentru comicul scenelor şi deznodământul aparent fericit al poveştii. Căci sorţii de izbândă ai noului cuplu nu par desprinşi chiar din filmele cu happy-end, fapt accentuat de regizor în scena finală a valizelor, pe care cei doi şi le pun succesiv în prag, cărându-le alternativ. Ca-n viaţă. Unde, din când în când, mai ninge şi cu zăpadă roşie…
Piatră de hotar nu numai în istoria Teatrului de Artă din Moscova inaugurat astfel în 1898, ci şi în istoria teatrului universal modern, „Pescăruşul” lui Anton Pavlovici Cehov (1860 – 1904) este o piesă-test pentru orice regizor, pentru trupa oricărei instituţii teatrale. Iar Naţionalul din Târgu-Mureş are, la rându-i, o tradiţie în montările cehoviene, reper fiind legendara „Livadă de vişini” regizată de György Harag în 1985, un spectacol de o frumuseţe tulburătoare şi dimensiuni grandioase, după cum îl caracteriza criticul Valentin Silvestru.
Pare firesc, aşadar, ca un împătimit al „marii dramaturgii”, aşa cum este regizorul Attila Keresztes, să considere un must acest „Pescăruş” dintre secole. Şi, după Shakespeare, Molière, Beaumarchais, Goldoni, Ibsen, Gorki, să revină la Cehov, din a cărui operă mai montase „Trei surori” la Teatrul de Nord Satu Mare – Trupa „Harag György” (2000). Ca şi personajul Treplev, regizorul Keresztes pare a căuta mereu forme noi. Este şi cazul acestui spectacol al Companiei „Tompa Miklós”, gândit sub forma teatrului în teatru, în care tânărul scriitor Treplev pare a-şi regiza propria piesă şi, apoi, propria moarte… Ăsta-i tot teatrul. Cortina, culisele şi încolo nimic. Niciun fel de decor. – îşi rezumă el (aproape cu înfumurare) concepţia legată de spaţiul scenic. Aşa îl şi descoperim, ca spectatori, odată urcaţi pe scena mare a teatrului, alături de actori. Pentru a ajunge însă aici, a trebuit să trecem uşor aplecaţi pe sub cortina de pluş ridicată pe sfert. În fundal – tot parţial ridicată, mai jos decât un stat de om – cortina de fier. Actorii vor evita la milimetru şi secundă a se lovi de ele la ieşirile din scenă. Ne aflăm într-un soi de purgatoriu, între sală şi culise, doar că nu ştim de care parte-i raiul, de care parte-i iadul. Tavanul – din plastic translucid – coboară ameninţător peste capetele noastre, creând o senzaţie de claustrofobie. Am putea să evadăm, dar n-o facem. Ca şi personajele care intră, ies, dar se reîntorc pe scenă.
În cutia neagră a scenei, câteva elemente de decor multifuncţional completează spaţiul (scenografia: Fodor Viola) şi un pian, la care, din când în când, va cânta acelaşi Treplev (muzica: Boros Csaba). Ca şi dramaturgul Cehov, regizorul Keresztes este extrem de atent cu spaţiul sonor, cu prezenţa sau, dimpotrivă, absenţa sunetelor: zgomotul de revolver, freamătul lacului sau, în primul monolog al Ninei Zarecinaia, sunetul distorsionat al unor microfoane ce pendulează deasupra unor boxe… Oamenii, leii, vulturii… toate vietăţile s-au stins după ce şi-au încheiat tristul cerc al vieţii lor… Ca dintr-un alt timp este şi apariţia Ninei în rolul scris de Treplev, sosită din viitor, ca un „al cincilea element” să salveze lumea. Înfăţişarea specială a tinerei actriţe Kádár Noémi – înaltă, blondă, longilină – potenţează această apariţie, deloc îmbracată în albul virginal (ca-n didascalii), ci-ntr-un costum auros, science fiction (costume: Bianca Imelda Jeremias).
Ce nervoşi sunteţi cu toţii! Ce nervoşi! Şi câtă dragoste… – exclamă lucidul şi blândul medic Dorn, interpretat de Bíró József. Nervozitatea – uneori dusă la extrem – a personajelor se regăseşte din plin în spectacol. În schimb dragostea, reflectată în schema liniară a iubirilor din „Pescăruşul”, se diluează cumva printre alte sentimente, trăiri, nevoi. Bartha László Zsolt construieşte un Kostea Treplev frământat, tensionat, frustrat de lipsa dragostei, pe care n-o primeşte nici de la iubită (Nina), nici de la mamă (Arkadina). Vocea îi scapă adesea în note înalte, isterice, iar relaţia fiu-mamă se îndreaptă freudian către complexul Oedip, regăsit şi-n cea dintre Hamlet şi Gertrude, din care cei doi citează – deloc în joacă. În rolul Arkadinei, B. Fülöp Erzsébet se află mereu în poză când se simte privită, „joacă teatru” în „viaţă”, n-are niciun sentiment matern pentru Treplev, iar pe Trigorin îl iubeşte în cel mai egoist mod cu putinţă. Odată rămasă cu sine, capătă o privire vicleană, uşor speriată, iar replica Nincs pénzem / Nu am bani! descinde direct din „Avarul” lui Molière.
La rândul său deloc iubind-o pe Arkadina, scriitorul de succes Trigorin – în interpretarea lui Korpos András – pare îndrăgostit doar de el însuşi. De el şi de celebritatea lui, pe care o prezintă obosit şi emfatic publicului, cu falsa modestie a unei vedete invitate într-un talk-show TV. De aceea n-o va iubi nici pe Nina, pe care o va secătui doar de tinereţe, lasând-o fără vlagă. Lipsiţi de iubire sunt şi Maşa (Varga Andrea), şi Medvedenko (Henn János), şi Polina (Lőrincz Ágnes). Vor luna de pe cer, o familie sau o împlinire la maturitate. Poate doar bătrânul Sorin – interpretat de Makra Lajos – să fi fost cândva îndrăgostit în taină (mărturisită doar la final de viaţă) de tânăra Nina. Lui, regizorul Treplev (sau regizorul Keresztes) îi rezervă o altă soartă decât Cehov. Se va dovedi, însă, că n-a fost decât teatru. În teatru. Un spectacol emoţionant tocmai prin distanţare, prin precizia caracterelor.
Din „vitrina” îmbelşugat-teatrală a manifestării, din care am ales subiectiv doar două titluri spre comentariu, mi-a lipsit (la fel de subiectiv) un spectacol. E vorba despre „Csárdáskirálynő” / „Silvia” de Emmerich Kálmán. Având premiera în ajun de An Nou, pe 31 decembrie 2015, aşa cum frumos se obişnuieşte în ţările cu tradiţie, spectacolul regizat de Csaba Tasnádi marchează un veac de la premiera mondială – vieneză – a celei mai cunoscute operete a lui Kálmán. Şi demonstrează încă o dată extraordinara pregătire artistică a trupei maghiare din Târgu-Mureş. Actorii „de dramă” ai Companiei „Tompa Miklós”, jucând Shakespeare şi Cehov, Molière şi Gorki, Lessing şi Dostoievski, cântă şi dansează cu acelaşi profesionalism şi cu aceeaşi seriozitate a actului artistic într-un gen considerat minor. Dar câtă bucurie răzbate din jocul lor şi, mai ales, câtă bucurie aduc într-o sală în care, la una dintre reprezentaţii, am văzut, probabil, cea mai eterogenă structură a publicului de teatru: cupluri elegante, dar şi bunici cu basmale, copii însoţiţi de părinţi, dar şi motociclişti cu bandană, pe care tradiţia şi moştenirea culturală i-au adus alături. Reacţia lor a fost omogenă: aplauze nesfârşite pentru o muzică învingând vremurile şi un umor fără de care orice producţie de acest gen ar fi sortită pieirii în secolul XXI.
Aceleaşi valori ale comunităţii locale s-au regăsit mai ales în manifestările aşa-zis conexe, prin respectul faţă de tot ceea ce înseamnă trecut, istorie a teatrului, reprezentate prin oameni, fapte sau „simple” obiecte. S-au vernisat expoziţii de obiecte personale ale artiştilor care au marcat ultimii 70 de ani ai instituţiei, expoziţii de costume, machete decor, fotografii, afişe, aparatură tehnică de scenă. S-au ascultat sau vizionat spectacole legendare păstrate în fonotecă sau videotecă. S-au aniversat artişti aflaţi la senectute sau au fost comemoraţi cei dispăruţi. De altfel, este cunoscută pasiunea directorului Attila Gasparik pentru memoria teatrului, pentru istoria instituţiei, pentru păstrarea şi conservarea acestui trecut în arhive, într-un muzeu, în toate formele permise azi de tehnică.
Moştenirile culturale îşi spun cuvântul, iar asta s-a văzut de-a lungul întregii săptămâni aniversare a Naţionalului din Târgu-Mureş în participarea publicului, ţinută, aplauze. Senzaţia este cea de comunitate pe care, indiferent cât o despart opiniile, credinţele sau convingerile, teatrul o adună într-un fel sau altul sub acelaşi acoperiş.
Print