Corespondență de la Ravenna
Privirea-i este blândă, încurajatoare. Îmbrăcată într-un costum alb, pare un înger trimis pe pământ. Își întinde ambele mâini către mine și, zâmbind, îmi face semn cu capul să mă îndrept către ea. Încep să merg, șovăind. Atingerea mâinilor sale este caldă. Și mă las condusă către… INFERN.
Desfășurat anul acesta între 25 mai și 11 iulie, Festivalul de la Ravenna s-a deschis cu un uluitor spectacol după prima parte a Divinei Comedii a lui Dante Alighieri. Ediţia a XXVIII-a a avut drept motto „Rumoarea vremurilor” (The Noise of Time) și a fost dedicată revoluţiei bolșevice din 1917. Însă orașul ce găzduiește mormântul cu osemintele lui Dante îi aduce în fiecare an un omagiu Poetului Naţional al Italiei. Nu e de mirare că o stradă, un liceu și un teatru poartă numele marelui poet, care a murit în 1321, la Ravenna, în timp ce se afla în exil.
Dante este fiecare dintre noi
În spectacolul Infernul, făptura în alb este interpretată de Ermanna Montanari, actriţă și fondatoare (în 1983) a Teatrului delle Albe, împreună cu Luigi Dadina, Marcella Nonni și Marco Martinelli, deopotrivă regizor și autor. Montanari îl întruchipează pe Virgiliu. Alături de ea se află Martinelli. Îmbrăcat, de asemenea, în alb, este și el un alter-ego al celui care l-a însoţit pe Dante prin Iad. Adaptarea scenică ieșită din comun pornește de la ideea poetului american Ezra Pound, conform căreia Dante este „omul de rând”, un „Everyman”. Fiecare spectator este invitat, la propriu, să se identifice cu poetul și să străbată cele nouă cercuri concentrice ale Infernului, în căutarea sinelui și a fericirii. Astfel, montarea transformă privitorul dintr-un simplu spectator în participant.
Spectacolul itinerant are două părţi. Prima are loc în aer liber și cuprinde Cânturile I și II ale operei dantești. Călătoria tulburătoare, cu o durată de trei ore, își are debutul în fiecare seară, la apusul soarelui, la mormântul lui Dante, în centrul istoric al orașului Ravenna. Încă de la început, Martinelli și Montanari relaţionează cu fiecare spectator în parte, atingându-l ușor sau aruncându-i o privire blândă. Odată deschise ușile cavoului, cei doi formează un tot unitar: preiau rolul lui Virgiliu, invitându-și participanţii să îi însoţească spre intrarea în Iad (partea a doua a spectacolului). Iar pentru acesta, interiorul sediului Teatrului delle Albe a fost preschimbat în totalitate, devenind un adevărat Infern. Şi asta pentru o durată de 34 de zile – cifră simbolică și numărul cânturilor capodoperei dantești.
Chemarea publică
Mai mult decât un simplu spectacol, Infernul se dovedește a fi o producţie sui-generis. Un admirator înfocat al „teatrului de masă” practicat de poetul și dramaturgul rus Vladimir Maiakovski, Martinelli construiește montarea pe ideea angajamentului social. Împreună cu Montanari lansează o „chemare publică”. Fiecare cetăţean este, astfel, îndemnat să facă parte din spectacol. Reacţia comunităţii este mai mult decât surprinzătoare: 700 de locuitori răspund pozitiv apelului, 600 dintre aceștia din Ravenna și 100 din împrejurimile orașului. Unii dintre ei contribuie la construcţia decorului. Însă marea majoritate formează grupul de „actori amatori” care li se alătură, seară de seară, artiștilor profesioniști ai Teatrului delle Albe: Roberto Magnani (Caron), Laura Redaelli (conducătoarea Furiilor), Luigi Dadina (Farinata degli Uberti), Gianni Plazzi (Cavalcante Cavalcanti), Massimiliano Rassu (Malacoda), Alessandro Argnani (Pier delle Vigne) și Alessandro Renda (Ulise). O reprezentaţie însumează, astfel, 80 de spectatori și mai mult de 200 de „actanţi”. Sunt oameni de toate profesiile (ingineri, infirmiere, doctori, tâmplari, muncitori, studenţi), de toate vârstele (adulţi, copii, adolescenţi), de toate rasele și de toate naţiile.
Vă întrebaţi, probabil, cum se poate struni numărul acesta impresionant de persoane dornice de a participa activ la reușita spectacolului? Soluţia găsită de Martinelli și Montanari constă în gruparea acestora în unsprezece coruri diferite, fiecare unic în felul său. Iau astfel naștere corul cetățenilor (asociat Cântului I), corul lui Beatrice (întruchipată de o singură fetiţă de 11 sau 13 ani, alta în fiecare seară, care recită Cântul al II-lea), corul soldaților (corespunzător Cântului al III-lea), cel al „Damnaţilor Iubirii”, respectiv al lui Paolo și Francesca (Cântul al V-lea), corul zgârciţilor și al risipitorilor (Cântul al VII-lea), corul furiilor și al harpiilor (Cânturile VIII, IX și XIII), corul violenţilor de pe râul de sânge clocotitor Flageton (Cântul al XII-lea), corul cămătarilor, al seducătorilor de femei și al simionacilor (Cânturile XVII, XVIII si XIX), corul demonilor conduși de Malacoda (Cântul al XXI-lea), corul șerpilor (Cânturile XXIV și XXV) și, în fine, corul trădătorilor de pe lacul îngheţat Cocit (Cântul al XXXIV-lea).
Corul exprimă „veselia mulţimii, însă este și o prezență care poate inspira frică. Uniunea într-un colectiv este contagioasă, asemeni unei epidemii și, în același timp, este incitantă și deranjantă”, spune Montanari. Martinelli, în schimb, pune în discuție uniunea în contextul societății occidentale de astăzi. În conceptul său, corurile create de Teatro delle Albe sunt „un act eretic. Scopul lor este de a evoca contrariul corului înfricoșător.” Infernul conceput de Martinelli și Montanari se prezintă ca un instrument unic de mobilizare a conștiințelor cetățenilor. Un proiect exemplar de participare civică, în deplină concordanță cu universul dantesc, care „nu tolerează diviziune, ci este umanitar în totalitatea sa”.
Împreună cu Virgiliu, pe străzile Ravennei
Să revenim însă la călătoria itinerantă începută în fața mormântului lui Dante, unde „corul cetățenilor” repetă versurile amplificate de megafonul utilizat de Martinelli. După intonarea Cântului I, cortegiul funerar format din tineri și adulți, turiști și localnici, familii întregi, copii și persoane de vârstă înaintată – la reprezentația la care am participat, printre spectatori se afla și un bărbat într-un scaun cu rotile –, urmează îndeaproape pașii celor doi „ghizi” în alb care îl întruchipează pe Virgiliu. Din când în când li se alătură, spontan, trecători, care, auzind versurile rostite cu voce tare, pronunță, la rândul lor, cuvintele Divinei Comedii. Opera lui Dante este transformată într-o reprezentaţie medievală sacră, în care orașul întreg devine o scenă. Pieţe, străzi și biserici, locuri simbolice ale Ravennei se prefac în „spaţii teatrale”.
Un scurt popas în fața Bazilicii Sant’Apollinare Nuovo înlesnește întâlnirea cu Beatrice, iubita moartă a lui Dante. Apoi mulțimea își continuă drumul pe străzile orașului. Perfecțiunii artistice i se adaugă și cea organizatorică, impresionantă și aceasta. Căci circulația mașinilor este fie oprită, fie dirijată în alte direcții de către angajații teatrului.
O nouă haltă, și ultima în aer liber, are loc în fața sediului Teatrului delle Albe. Este vorba despre fosta Mănăstire Santa Chiara. Construită în 1250, este transformată în sală de teatru la finele secolului al XIX-lea. Tot atunci primește numele lui Luigi Rasi, actor, dramaturg și istoric din Ravenna. Numai fațada, ce constituie intrarea în teatru și absida, aflată în spatele spațiului scenic, au mai rămas din mănăstire până în zilele noastre.
Ajunși în fața acestui loc sacru, cei doi ghizi se opresc și privesc fix, minute în șir, fațada clădirii. Privirile lor, și ale celorlalți, se îndreaptă încet deasupra porții, unde sunt incrustate cuvintele „Prin mine” (Per me si va).
Prin mine-ajungi la ţara de tortură, prin mine, la eterna tânguire,
prin mine-ajungi la cei ce se pierdură
Pătrunderea în vestibulul Iadului
Continuând să relaționeze cu fiecare spectator în parte, Martinelli și Montanari cuprind, pe rând, mâinile fiecăruia, trecându-l pragul clădirii. Întâmplarea face să fiu prima care intră în… lumea subpământeană. Nu consider că am o fire slabă și nu sufăr de claustrofobie. Însă impactul este năucitor. Bărbați de toate rasele, înarmați, purtând uniforme militare, își îndreaptă armele asupra mea și, urlând, mă somează, ca pe un ostatic, să mă mișc mai repede, să mă lipesc de perete. Vacarmul este de-a dreptul… infernal!
Așa cum e de la sine înțeles, prima reacție este să fac cale întoarsă. După un scurt timp realizez însă că, de fapt, mă aflu într-un… spectacol de teatru! În întuneric, încet-încet, ochii disting o construcție susținută de schele și un tavan tapetat cu oglinzi. Treptat, toți spectatorii pătrund în… Infern. Pe o platformă, în mijlocul soldaților, se află Caron. Însă acest luntraș al lui Hades din vestibulul Teatrului delle Albe este de fapt Renaud, un personaj posedat de dorința de a deține o putere mai mare decât oricine altcineva din tragedia Veneția Salvată (Venzia Salva) a lui Simone Weil. Este vorba despre un complot de răsturnare a Republicii Venețiene printr-un act de terorism, în care prin viol și ucidere oamenii ar urma să fie transformați în niște făpturi mai ușor de manipulat prin frică.
Şi totodată una dintre adaptările la contemporaneitate ale operei dantești, căci pentru Martinelli și Montanari „Divina Comedie înseamnă să reflectăm asupra sensului religios, politic și civic”. Iar spectacolul lor se va dovedi a fi plin de mesaje politice. Cei doi păstrează structura Divinei Comedii, îmbină însă cânturile lui Dante cu rescrieri după Boccaccio și cu părţi din lucrările unor autori ai secolului XX. Astfel, în dramaturgia lor se regăsesc, alături de Simone Weil, Ezra Pound și Pier Paolo Pasolini.
Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă!
Odată cu „trecerea peste râul Aheron”, cortina din spatele vestibulului este lăsată brusc în jos. Sala teatrului ni se înfățișează privirii. În centrul ei se află o orchestră. Sunetele tobelor sunt înfricoșătoare. Transmit un sentiment acut că suntem cu toții damnați. Scaunele au fost în mare parte înlăturate (câteva sunt amplasate pe margini). Aceiași angajați ai Teatrului delle Albe care opriseră circulația în oraș, ne invită acum să luăm loc. Pe pereți, o sumedenie de scări. Şi două platforme pe care patrulează întruna bărbați arborând un steag, de parcă ne-am afla în mijlocul revoluției bolșevice. Dar nu, sunt zgârciții și risipitorii care în curând se vor lua la harță.
Iar de la balconul sălii, scăldat într-o culoare violetă, se aud jelaniile și vaietele eriniilor. Lumina (design Francesco Catacchio), ca de altfel și muzica – aceasta din urmă compusă de Luigi Ceccarelli împreună cu studenții Conservatorului din Latina și ai Institutului Verdi din Ravenna (regia de sunet Marco Olivieri) –, accentuează atmosfera de violență și caracterul brutal al figurilor care bântuie necontenit de jur împrejurul nostru. Şi cele două elemente vor continua să joace un rol esențial pe tot parcursul spectacolului.
Infernul Teatrului delle Albe pare extrem de autentic. Martinelli pășește în centrul sălii și trasează, „virtual”, cele nouă cercuri ale operei dantești. Pentru a le parcurge, va fi nevoie să traversăm toată clădirea teatrului. Căci Iadul nu este localizat doar într-o singură încăpere. Pentru a ajunge în Cetatea Dite va trebui să urcăm la etaj. Treptele teatrului sunt și ele încadrate de o construcție formată din schele, pe care, la urcare, întâlnim eriniile ce își continuă tânguielile. În schimb, la coborâre, vom da nas în nas cu demonii transformați în delapidatori ai fondurilor publice și în oficiali corupți. Şi în tot acest timp avem senzația unei călătorii printr-o grotă de groază, asemeni celor din parcurile de distracții.
Ajunși la etaj, constatăm că în birouri mobila este acoperită cu folii de plastic, pentru a permite angajaților să își continue nestingherit munca pe timpul zilei. Într-una dintre cele trei camere, o scenă scurtă, dar semnificativă (derulată pe versuri de Ezra Pound), înfățișează înșelătoriile frauduloase ale unui cămătar – în adaptarea contemporană, un angajat al unei bănci ce sustrage bani cu ajutorul unui calculator. În camera de alături, papii simionaci ne invită să facem un selfie cu ei. Iar în ultima încăpere, un proxenet ne face o ofertă pentru o tânără „împachetată” într-un cufăr.
Teme dragi lui Martinelli – globalizarea, consumismul, vânzarea propriilor bunuri, a corpurilor, a religiei, a moralei, a sinelui – vor reveni deseori pe parcursul spectacolului. Producția scoate la iveală vulnerabilitățile și laturile întunecate ale condiției umane, criticând societatea contemporană (cu precădere pe cea italiană) coruptă și lipsită de scrupule. Scrierea lui Dante, concepută cu aproape șapte sute de ani în urmă, este de o actualitate surprinzătoare și pare a caracteriza perfect secolul XXI!
Montarea pendulează abil între monologuri (interpretate în mare parte de Ermanna Montanari) și scene de grup. Unul dintre cele mai emoționante momente ale spectacolului este cel al lui Paolo și Francesca. Ţinându-se mereu de mâini, perechi de adolescenți efectuează mișcări perfect coordonate în centrul sălii de la parter.
Copleșitoarei călătorii fizice și auditive i se adaugă și componenta multimedia. Cortina servește drept ecran de proiecție pentru a înfățișa privirii, spre exemplu, sufletele celor ce au păcătuit din dragoste „plutind prin apă”. Sau, de pildă, lava roșie a unui vulcan ce erupe, pogorându-se din ce în ce mai mult, asemeni unui „râu de sânge, plin de corpuri nude, torturate, precum umbrele întunecate ale celor care au fost violenți față de semenii lor”. Contemporan este și maestrul lui Dante, Brunetto Latini. Locul acestuia este luat de o scenă dintr-un film cu Pier Paolo Pasolini, ce îl arată pe cel din urmă mergând agale pe o plajă și meditând la societatea italiană coruptă. Sunt imagini deopotrivă poetice si politice.
Niciun detaliu nu este lăsat la voia întâmplării. Frapează costumele realizate de Edoardo Sanchi și Paola Giorgi împreună cu studenții Academiei Brera din Milano (care semnează și decorul). Hoții furioși ai lui Vanni Fucci sunt, de pildă, îmbrăcați în cămăși de forță. Ei formează „corul șerpilor” ce bântuie printr-o încăpere în care pereții sunt tapetați cu saltele de culoare albă. Pe alte ziduri sunt realizate copii ale unor picturi bisericești. Şi pe acestea scara este atotprezentă, ca, de altfel, și cuvintele simbolice „NO HOPE”.
Şi astfel, pe nesimțite, ne-am apropiat de sfârșitul călătoriei. Reveniți în sala de la parter, îl ascultăm pe Ulise povestind cum și-a aflat moartea – din înălțimi, de sub tavanul teatrului, după ce fusese ridicat într-acolo pe platforma unui lift acționat electric. Nu lipsește nici neînduplecatul conte Ugolino, care, închis fiind în temniță, și-a mâncat propriii copii. În final, cortina se dă la o parte, dezvăluindu-l în absida fostei mănăstiri Santa Chiara pe Lucifer. Un adversar fervent al consumerismului, Martinelli îl reprezintă pe Diavol prin două păpuși în stil Ken și Barbie. Un El și o Ea care se rotesc încontinuu pe un mecanism și care, în timp ce se îmbrățișează și (ne) zâmbesc, se înjunghie reciproc pe la spate – imaginea Răului absolut!
Însă speranța încă există. „Căci intenția autorului este de a indica cititorului calea spre fericire”, spun Martinelli și Montanari. După ce l-am privit îndelung pe Lucifer, gazdele deschid ușa absidei ce dă înspre curtea din spate. Este ieșirea la suprafața pământului. Pentru o ultimă oară, cei doi relaționează cu fiecare dintre noi, ne apucă de mâini, ne zâmbesc, ajutându-ne să ieșim „pentru a revedea stelele” – încă o trimitere la poetul Maiakovski. În curte, o scară de culoare albastră, iluminată în mod subtil, este sprijinită de un ulm enorm. Sugerează o continuare a Divinei Comedii.
Într-adevăr, prima parte a capodoperei este, în același timp, partea întâi a unui proiect mai amplu al celor doi, care va continua în 2019 cu Purgatoriul, pentru a se încheia cu Paradisul în 2021, cu ocazia comemorării a 700 de ani de la dispariția Poetului Național al Italiei. O mare provocare! Dar și „un vis, ce își află începuturile cu 40 de ani în urmă, când împărțeam, împreună cu Ermanna Montanari, băncile aceleiași clase de liceu, unde profesoara noastră de latină și italiană ne-a trezit pasiunea pentru versurile dantești”, spune Marco Martinelli. Cu Infernul, o parte din vis s-a transformat în realitate. A rezultat o creație de o frumusețe excepțională. Un act deopotrivă sacru și politic. Şi, pentru fiecare participant, o experiență purificatoare, individuală și colectivă în același timp.
Foto: Cesare Fabbri, Nicola Baldazzi, Silvia Lelli, Sara Colciago, Zani Casadio
Print