Manipularea este o artă. Reprezintă acţiunea prin care un actor social este determinat să gândească şi/sau să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune. Dincolo de percepţia generalizată a propagandei şi a manipulării nocive, sensul acestui termen nu trebuie automat asimilat cu efecte dăunătoare. În cazul de faţă nu este vorba despre nicio intoxicare, distorsionare a adevărului sau dezinformare. Nu este obligatoriu ca cel care manipulează să aibă interese de ordin meschin şi nici ca cel manipulat să acţioneze în concesinţă, contrar interesului propriu. În cazul artei, al teatrului în special, cel care manipulează nu este un călău ostil, iar subiectului supus manipulării, spectatorul, nu i se propune altceva decât aderarea la o interpretare condusă a unei opere, la un crez estetic. Cea mai rea intenţie de care poate fi suspectat un creator este dorinţa de a fi acceptat şi aprobat într-o măsură cât mai mare şi de un public cât mai larg. Narcisismul, aceasta ar fi cea mai gravă acuză care i se poate aduce aceluia care manipulează prin teatru.
Fascinaţia actului artistic, sentimentul participării la un eveniment special şi plasarea spectatorului într-o convenţie pe care o acceptă din clipa în care a decis să meargă la teatru, fac în aşa fel încât odată ce iese din sală să aibă o atitudine legată de spectacol. Spectatorul indiferent este foarte rar, dacă nu inexistent. Chiar şi reacţia primară „Mi-a plăcut/ Nu mi-a plăcut” denotă o poziţionare clară în raport cu ceea ce a văzut.
Ca orice concept care presupune şi un sens peiorativ, manipularea trebuie supusă unei analize etice. Semne de întrebare se ridică în privinţa legitimităţii manipulatorului. Cine îi certifică dreptul de a manipula? Aş spune că însuşi spectatorul care optează să vadă spectacolul. Dincolo de asta, credoul artistic pe care îl expune prin spectacol este argument in nuce. Artistul e un Don Quijote care în numele idealului, al ideii, îşi ia aliaţii cei mai utili în lupta cu morile de vânt. Manipulatorul este la fel de „fioros” precum Hidalgoul lui Cervantes. Spectatorul e la fel de dependent de artist pe cât e şi artistul de spectator.
Interesul pentru spectator face ca suspiciunile unei etici inadecvate să dispară. În măsura în care este egoist, artistul este la fel de darnic. Oferă seară de seară satisfacţie publicului. În raport cu spectatorii, orgoliul profesional pierde teren faţă de marea bucurie de a face bucurie. Nu poţi să creezi exclusiv egocentric, doar pentru plăcerea ta. Valoarea, în orice caz, derivă dintr-un cu totul alt gen de raportare la celălalt. Artiştii care văd publicul ca pe partenerul lor şi nu îl subapreciază pot manipula într-o mai mare măsură decât cei indiferenţi. Dorinţa lor de a oferi spectatorilor un produs dezirabil îi face să utilizeze toate mijloacele de convingere pe care le au la îndemână. Ceilalţi, interesaţi doar de satisfacerea propriului ego, uită care este de fapt finalitatea artei lor şi nu se mai preocupă de componenta „hipnotică” pe care spectacolul trebuie să o conţină.
Piesa a fost scrisă, regizorul a montat spectacolul, actorii şi-au asumat personajele, decorul e ridicat pe scenă, biletele s-au epuizat. Seara premierei. Din această enumerare, evident, lipseşte factorul cheie: publicul. Componenta indispensabilă actului teatral şi totodată punctul nevralgic al dezbaterii mele. Odată ce publicul „intră în scenă”, manipularea poate începe.
Indiferent dacă vorbim despre o montare clasică sau una neconvenţională, scopul este acelaşi: împlinirea aşteptărilor celor care au optat să vină în seara respectivă la teatru. Spectatorul vrea să fie iluzionat, vine în întâmpinarea artistului. Există o serie întreagă de spectatori care se lasă uşor păcălţi. Spun păcăliţi pentru că nu de fiecare dată valoarea artistică a produsului final este reflectată de reacţia publicului. Sunt multe ambalaje frumoase care pot convinge spectatorul venit în sala de teatru cu un orizont de aşteptare strâmt. Depinde de echipa artistică dacă mizează doar pe aceştia sau îşi asumă riscul de a concura cu gustul artistic rafinat al spectatorilor mai pretenţioşi. Este ştiut faptul că încă din faza de proiect se stabileşte publicul ţintă. Cu cât teza estetică este mai elaborată, cu atât numărul spectatorilor potenţiali restrânge aria la ceea ce se numeşte „nişă”. Niciun spectacol nu se poate adresa pubicului la modul general. Criteriul de selecţie trebuie să existe. Apoi, odată cu rutina, cu consumarea unui număr X de reprezentaţii, succesul de la premieră se va diminua şi el.
Fiind create toate premisele pentru ca mesajul pe care vreau să îl transmit să fie receptat ca atare, care sunt totuşi şansele ca acest lucru să se întâmple? Ca în orice situaţie de comunicare, există factori externi care pot determina reuşita sau eşecul actului. Lucrurile se complică şi mai mult fiind vorba despre un receptor alcătuit din 100, 200, 300,…1000 de indivizi. Măsurile de precauţie se dovedesc a fi utile. Abia acum intervine manipularea cu bună ştiinţă. Iar asta nu înseamnă constrângerea violentă a spectatorului. Înseamnă să creez un spectacol cu un eşafodaj puternic, cu un mesaj unitar, uşor de încasat, asamblat din totalitatea scenelor a căror rezolvare converge spre înlesnirea receptării mesajului respectiv. Arăt viziunea mea asupra unui text, optez clar ce vreau să arăt prin spectacol. Regizorul nu ţine o conferinţă de presă în care să explice cum vede el montat „Romeo şi Julieta”, ci montează textul respectiv şi se exprimă prin spectacol.
Aplicarea inteligentă a principiilor de manipulare în teatru are ca rezultat exact contrariul aplicării lor în orice alt domeniu. Dacă în viaţa de zi cu zi te vezi manipulat de mass-media, de avatarele politicului, de vânzătorul din colţ, de bannerul de pe blocul vecin sau de mâna întinsă care îţi spune o poveste şi oboseşti să recunoşti la fiecare pas intenţia din spatele informaţiilor care îţi sunt livrate, când vii la teatru eşti dispus să laşi acasă suspiciunile şi atitudinea defensivă în faţa minciunii. Vii tocmai pentru că vrei să ţi se prezinte o minciună adevărată – minciună pentru că şti că ce se întâmplă pe scenă nu e adevărat şi adevărată pentru că de la bun început ştii că e minciună. Teatrul e locul în care te simţi la adăpost de orice rea intenţie. Aici e mediul controlat în care nu trebuie să ai la tine instrumentele cu care să măsori dozajul în care îţi e administrată minciuna. Convenţia rezolvă totul, iar tu te poţi relaxa şi admira povestea spusă într-un anume fel.
Acest anume fel în care e spusă povestea e apanajul manipulării artistice. Interesul teatrului este acela de a fideliza spectatorul, de a-l convinge prin spectacolul din această seară să vină şi la cel de mâine seară. Interesul regizorului este să i se confirme egoul artistic şi teza estetică, să nu rămână la stadiul de artist narcisist, ci, odată cu spectacolul pe care îl oferă şi e acceptat, devine şi el generos. E grav ce propune teatrul? E dăunător pentru spectator să fie supus unei astfel de manipulări? E ridicol să considerăm ca da. Atâta timp cât în existenţa zilnică suntem confruntaţi cu tehnici avansate de manipulare, de la presupusele atacuri psihotronice la intoxicare mediatică, ar fi ilar să credem că un asemenea gen de influenţare intelectuală pe care îl practică teatrul ar putea fi perceput ca meschin.
În toată agitaţia contemporană, în viteza celui de-al treilea val pe care îl anticipa Toffler, ai nevoie poate mai mult decât oricând să te iluzionezi că timpul mai are încă răbdare şi intri în sala de teatru unde realitatea e suspendată şi înlocuită pentru câteva ore cu o poveste spusă frumos. Îţi rezervi luxul de a ieşi din timp şi de a fi martorul unei lumi paralele, construită special pentru tine. Cum să nu vrei să fii manipulat astfel, când acesta e unul din puţinele prilejuri care ţi se oferă de a putea sonda în profunzimea omului universal?
Poate că văd eu prea departe şi mă entuziasmez prea uşor, însă numărul de entuziaşti asemeni mie care populează sălile de teatru nu e arbitrar şi e uşor cuantificabil. Ne supunem de bună voie artei de a manipula inteligent şi subtil pe care creatorii de iluzii o elaborează pentru noi. Dacă suntem sau nu manipulaţi, ţine doar de măiestria „Marelui Păpuşar”, de mâinile căruia ne lăsăm conduşi – Teatrul.
Print