Prințesa deocheată a lui Silviu Purcărete și spectatorul secolului 21

Nu, spectacolul lui Silviu Purcărete, „Povestea prințesei deocheate”, nu este un spectacol kabuki, așa cum s-a tot vehiculat înainte și chiar și după premiera care a avut loc în cadrul ediției din acest an a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. E mai degrabă o privire parodică asupra felului în care europenii se raportează și înțeleg/privesc/văd teatrul asiatic. Care, da, e o altă planetă, la care noi, cei crescuți în astă parte de lume nu avem cu adevărat acces.

Prin urmare, textul lui Tsuruya Nanboku al IV-lea, unul dintre scriitorii prolifici de kabuki din secolul al XVIII-lea și început de secol XIX, cunoscut pentru apetența pentru macabru și scene și personaje supranaturalo-grotești, i-a atras atenția lui Silviu Purcărete, care, la rândul lui are o apetență pentru scene și personaje grotești și care l-a adaptat ca să i se potrivească mănușă pe ceea ce am putea numi poetica lui regizorală, și astfel a rezultat spectacolul „Povestea prințesei deocheate”, prezentat în cadrul celei de-a 25-a ediții a FITS.

Am s-o spun din capul locului, deși e un spectacol cu mult umor, nu e deloc comod și nici ușor de digerat ceea ce a creat Silviu Purcărete, care folosește din nou arsenalul bine-cunoscut de imagini: oameni cu bastoane, ochelari întunecați și valize… Nu e comod, pentru că povestea în sine e foarte alambicată pentru un european superficial de secol 21, obișnuit cu texte ale căror intrigi sunt din ce în ce mai sumare, iar regizorul nici nu se străduiește deloc să limpezească această intrigă. Ba aș spune că dimpotrivă… Ca atare, dacă nu ești foarte atent și foarte vigilent, în timpul spectacolului, o să-ți scape multe amănunte din poveste și o să constați la un moment dat că ești atent doar la imagini. La superbele imagini pe care Silviu Purcărete, fără dubiu, le creează, secondat de scenograful Dragoș Buhagiar. Ceea ce s-ar putea ca, până la urmă, să fie scopul regizorului…

Povestea pe scurt ar suna așa: Seigen, un preot budist, trăiește o poveste de dragoste interzisă și imposibilă cu tânărul lui discipol, Shiragiku. Motiv pentru care cei doi se hotărăsc să se sinucidă… Ceva se întâmplă însă, lui Seigen îi piere curajul (?) și moare doar Shiragiku. Trec șaptesprezece ani ca vântul și ca gândul și la poartă apare Prințesa Sakura, care vrea să se călugărească. Seigen recunoaște în ea reîncarnarea lui Shiragiku și dragostea i se reaprinde. Bun, intriga e mult mai complicată… Prințesa face parte din clanul Yoshida, care prințesă și-a pierdut fecioria într-o noapte cu un tâlhar, pe nume Gonsuke, care l-a ucis pe al ei tată și a pus și mâna pe sigiliul clanului Yoshida (sigiliul e în spectacol o luminiță roșie care zburdă veselă pe scenă de la unul la altul…). Ea îi naște tâlharului un copil și-i rămâne cumva credincioasă… și totul se amestecă apoi cu sentimentele de vinovăție ale preotului Seigen, dar cam pe-aici totul se amestecă atât de tare, încât firul narativ, cu toată atenția și bunele intenții, nu se mai limpezește decât pe ici, pe colo. Cert e că prințesa ajunge la bordel și toată superba ei inocență e pe cale să se piardă… Însă Silviu Purcărete pare să nu dea prea mare atenție acestui fir narativ, concentrându-se pe crearea unor imagini, adesea în răspăr, adesea (auto)ironice, și construind mici momente, mici scene separate, care funcționează foarte bine individual, ca niște exerciții, puse apoi cap la cap.

Mesele de machiaj la vedere folosesc în același scop: teatru în teatru, plus o reverență adusă teatrului kabuki. Iar mesajul pare simplu: actori europeni care se machiază ca să intre în roluri de kabuki, totul reinterpretat într-o manieră extrem de personală. Din care nu lipsesc referințe duios-ironice la filme cu samurai, unele scene lăsând senzația unei asemenea neluări în serios, încât par scene de desene animate. Pentru că da, atât e antrenat să vadă ochiul spectatorului european de secol 21 din complexul ritual kabuki, la care în fond nu are acces. Distanța culturală e de mii de ani lumină. Iar ochiul regizorului pare să se așeze ironic în ochiul unui astfel de spectator care descompune totul în scene și imagini mai mult sau mai puțin ilare.

Decorul lui Dragoș Buhagiar îi slujește de minune, e mai degrabă miniatural, creând însă imagini extrem de puternice, cu cortine colorate care se schimbă, cu pontonul înconjurat de stufăriș, cu superbele costume din hârtie, a cărei materialitate schimbă sensul multora dintre scene. Și cum să nu-ți smulgă un zâmbet când, printre rochiile din hârtie cu flori de cireș frumos colorate și atât de delicate, apar ciobani în sumane tare românești, tare de la munte…

Unul dintre cele mai importante aspecte ale montării este acela că Silviu Purcărete distribuie în spectacol bărbați în roluri feminine și femei în roluri de bărbați. Întreaga distribuție, cu o excepție, este inversată, gradul de asumare a travestiului fiind mai degrabă minimal. De ce a ales Silviu Purcărete această soluție, în afară de plăcerea de a se juca, nu e foarte transparent. Desigur, în acest fel spectacolul câștigă în stranietate și în „exotism” și în acea artificialitate căutată, care e ridicată aproape la rang de stil.

Excelentă interpretarea Ofeliei Popii în toate rolurile masculine din această montare. În rolul preotului Seigen are strălucirea stinsă, amară a morții pe care o poartă cu sine și însingurarea unei vieți trăite în vinovăție și remușcare îi licăre în priviri, dar și un amestec straniu de scabros și tristețe. În tâlharul care-i răpește prințesei fecioria și o transformă în sclava lui, e violentă și grosolană, subliniind și delimitându-i clar mediul.

Iustinian Turcu, în rolul Prințesei Sakura, creează un personaj de o teribilă stranietate. O grație extraordinară în fiecare mișcare, o frumusețe delicată care transpare din fiecare gest, o noblețe firească și atât de firesc jucată și asumată…

Și mai sunt câteva roluri care funcționează impecabil, Dana Taloș și Adrian Matioc, în rolurile preotul buddhist și fosta doamnă de companie a prințesei Sakura, exploatată și ea la bordel, sau Diana Fufezan în Akugoro, ori Diana Văcaru Lazăr în rolul povestitorului și al patronului de bordel.

Absolut excelent în acest spectacol este imperiul de sunete creat de Vasile Șirli. Instrumente tradiționale care răsună superb, amestecate cu voci care creează la rândul lor un mic univers, de la scâncetele care anunță prezența bebelușului la urletul unui câine, care se pierde în noapte…

Și peste această lume atât de artificială, domină figura lui Cristian Stanca, singurul bărbat distribuit în rol de bărbat, cu silueta lui impunătoare, în costume spectaculoase, ca o reverență la spectacolul kabuki.

Spectacolul lui Silviu Purcărete nu e unul pe care să-l digeri fericit ca pe o pungă de pop-corn, chiar dacă e el o oglindă european și personal deformatoare a spectacolului de kabuki și chiar dacă ne pune față în față cu propria noastră aplecare spre snobism, pe care, de altfel, o face țăndări. Și dacă e să fim sinceri, nu plecăm prea fericiți și nici prea entertained… pentru că nu e un spectacol comod, în niciun caz pentru publicul larg. Dar dacă te lași în voia puzzle-ului de imagini și nu îți propui neapărat să recompui tabloul general și dacă ești dispus să guști puțin și umorul aparte al lui Silviu Purcărete, atunci „Povestea prințesei deocheate” o să fie o surpriză.

FITS 2018

Teatrul „Radu Stanca Sibiu”

„Povestea prințesei deocheate”

Regia: Silviu Purcărete

Scenariu original de Silviu Purcărete, inspirat din „Sakura Hime Azuma Bunshô” de Tsuruya Nanboku al IV-lea

Scenografia: Dragoș Buhagiar

Traducerea din limba engleză: Eugen Gyemant

Muzica originală: Vasile Șirli

Asistenți regie: Eugen Gyemant, Sanda Anastasof

Asistent scenografie: Iuliana Gherghescu

Face designer: Minela Popa

Make-up: Elena Vlad, Corina Predescu, Alexandra Spătărelu

Consultant artistic: Kazuyoshi Tomita

Manager proiect: Claudia Domnicar

Coordonator marketing: Eliza Ceprăzaru

În distribuție: Ofelia Popii, Iustinian Turcu, Dana Taloș, Adrian Matioc, Diana Văcaru Lazăr, Cristian Stanca, Diana Fufezan, Raluca Iani, Mariana Mihu, Adrian Neacșu, Pali Vecsei, Vlad Robaș, Veronica Popescu, Cristina Stoleriu, Alexandru Malaicu, Codruța Vasiu, Serenela Mureșan, Johanna Adam, Cristina Ragos, Cendana Trifan, Oana Marin, Veronica Arizancu, Arina Ioana Trif, Fabiola Petri, Gabriela Pîrlițeanu, Ioana Cosma, Cristina Blaga, Ștefania Marola, Eduard Pătrașcu, Mihai Coman, Viorel Rață, Liviu Vlad, Cătălin Neghină, Ștefan Tunsoiu, Andrei Gîlcescu, Alin Turcu