Printre strigăte şi şoapte cu Mihaela Marin şi Andrei Şerban

Posteritatea se construieşte, nu vine de la sine, ar spune specialistul în imagine. Iar noi trăim într-o cultură a imaginii sau într-o societate obsedată de imagine. O societate care-şi fotografiază nevrotic prezentul, iluzionându-se că astfel şi-l documentează, că instantaneul fotografic, sufletul furat clipei, cum se spunea în culturile tradiţionaliste, este nu doar o expresie, ci şi o explicaţie a prezentului. În aceeastă societate teatrul rămâne, probabil, susţinea Peter Brook încă de acum douăzeci de ani, „una dintre cele mai dificile arte, pentru că trebuie să se petreacă simultan şi în perfectă armonie trei legături: între actor şi viaţa lui interioară, între actor şi partenerii lui de joc, între actor şi public”.  

Să surprindă respectivele legături în cuvinte, să le descrie, să le explice şi să le interpreteze au încercat, de-a lungul anilor, destui teoreticieni sau creatori de teatru cu apetenţă pentru teorie. Să le surprindă în instantanee vizuale au încercat, de asemenea, destui artişti fotografi specializaţi în teatru. Printre ei se numără şi Mihaela Marin.

Recent, artista i-a dedicat un album tipărit în condiţii grafice excelente regizorului Andrei Şerban, mai exact unora dintre variaţiunile sale scenice pe teme din Cehov, Shakespeare şi Bergman. Un album intitulat „Chekhov, Shakespeare, Bergman văzuţi de/ seen by Andrei Şerban” şi apărut de Institutul Cultural Român. Un fel de breviar al clipelor intense, irepetabile, surprinse pe scenele Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, ale Teatrului Bulandra de la Bucureşti sau ale Naţionalului budapestan, se conturează în acest volum în care arta fotografiei, atât de populară azi, îşi arată forţa, puterea de seducţie şi necesitatea. Efemerul teatrului sau, cu un termen vetust, inefabilul lui, aparenţele şi esenţele lui, ambele imateriale, sunt surprinse în peste 200 de instantanee cu valoare documentară, din care se va alcătui cândva istoria. Da, posteritatea se construieşte încă din clipa de faţă, aici şi acum, germenele ei există în prezentul care devine inevitabil trecut. Adevărul, năluca după care aleargă filosofii, sfinţii, oamenii de ştiinţă şi artiştii, rămâne în fotografie, imortalizat, într-un moment al lui, cum scrie Andrei Şerban în introducere: „Cum spectacolul e clădit pe o fundaţie de nisip, odată ce castelul e năruit şi decorul distrus după ultima reprezentaţie, ce mai rămâne?! Poate o amintire poetică, efemeră, ca aceea a frunzelor ce dansează purtate de vânt, nimic mai mult. Ce transpare din spectacolul viu, care nu poate trăi decât în momentul prezent, odată ce acesta s-a evaporat?! Fotografia, însă, continuă să existe cu mult după ce evenimentul teatral s-a încheiat, conferind momentului nu doar graţie, ci şi un fel de imortalitate. Dacă cel care a fost prezent în spatele obiectivului a fost atent, înţelegător şi sensibil (iar pozele ce urmează ne conving că da), momentul de adevăr rămâne în fotografie”.

Într-adevăr, atentă, înţelegătoare şi sensibilă a fost Mihaela Marin când a pătruns în intimitatea şi în intensitatea unor spectacole de referinţă din teatrul începutului de mileniu III, fie că vorbim despre „Ivanov”, „Unchiul Vania”, „Lear” sau „Strigăte şi şopate”. O lumină albăstruie, de sfârşit de lume, o îmbrăţişare în lumină roşie, un salt al bufonului nefericitului rege Lear, o reflexie în fereastră a unei femei nefericite, o cortită roşie din care se iţesc trei surori cehoviene, care, scrie regizorul, „au o nevoie autentică de a servi altceva în viaţă decât pe ele însele – o cauză mai înaltă, mai nobilă”, o perdea fină, în clarobscur, un rege nebun, în ruinele alb-cenuşii ale unei lumi dărâmate. Iată câteva dintre imaginile în care palpită, graţie ochiului sensibil al Mihaelei Marin, individualitatea artistică a lui Andrei Şerban.

Strigăte şi şoapte, lumini şi umbre, zâmbete şi grimase, în planuri apropiate şi planuri îndepărtate, se succed în acest album în care sunt presărate mici comentarii ale regizorului şi ale criticului de teatru Ana Maria Narti, bună cunoscătoare a creaţiei sale. Din aceste instantanee, piese dintr-un puzzle care nu e niciodată complet, niciodată descifrabil fără rest, niciodată rămas fără viaţă şi fără priceperea de a emoţiona, în diverse feluri, se vede că Mihaela Marin, ochiul din exterior care pătrunde în intimitatea teatrului, a simţit şi a descoperit cele trei legături – între actor şi viaţa lui interioară, între actor şi partenerii lui de joc, între actor şi public – amintite de Peter Brook în pasajul citate mai sus. După „Dorian Gray”, „Hamlet Machine” şi „Faust”, trei albume reuşite, artista revine cu această lucrare de o poezie rafinată, care, iertată-mi fie parafraza, înşală încă o dată timpul cu o imagine.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.