„Poetul naţional Mihai Eminescu”. „Marele nostru romancier Liviu Rebreanu”. „Cel mai mare povestitor Ion Creangă”. Nu mai spun de Sadoveanu şi Baltagul lui devenit mai cunoscut în varianta din culegerile de comentarii decât în original. De Alecsandri şi pastelurile sale pe care nu le mai citeşte nimeni, dar ştim cu toţii, oh, dar vai cât sunt de frumoase şi de Coşbuc şi „El Zorab” din care ştim doar primul vers din care aflăm că „La Paşa vine un arab”, dacă ştim şi atât, nu are rost să mai aduc vorba. Suntem un popor cu mulţi autori mari. Dacă nu cei mai mari. Cel puţin aşa învăţăm la şcoală. Şi tot analizând şi comentând şi scriind caiete întregi despre operele lor ajungem să nu îi mai citim.
„Capra cu trei iezi” este o povestire a lui Ion Creangă în care un lup mănâncă doi iezi, le înfige capetele în gard, iar la final este pedepsit fiind ars de viu şi lovit cu bolovani. Aceasta este o poveste pentru copii. Există desene animate, spectacole de teatru pentru copii la care preşcolarii sunt aduşi rânduri-rânduri în mod organizat, mai demult aveam diapozitive şi plăci de vinil puse la pick-up de la care ascultam înainte de culcare acel refren pe care şi propria mamă îl îngâna în încercarea de a ne convinge să adormim. „Trei iezi cucuieţi, uşa mamii descuieţi”. Ce vrea să însemne că iezii sunt cucuieţi nu interesează pe nimeni. Nici „mălăieş în călcăieş”, nici cât de pervers sună „Lapte-n ţâţe” sau cât de deranjată din punct de vedere olfactiv ar putea fi imaginea sinestezică „smoc de flori la subsuori”. Aşa s-a moştenit, aşa se cântă, aşa se spune, asta e. „Capra cu trei iezi”, „Fetiţa cu chibrituri” sau „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” sunt poveşti pentru copii. Ce contează măcelul, cinismul şi ororile din ele. Parcă voit trebuie să ne deprindem cu cruzimea vieţii de mici.
Radu Iacoban a speculat în cel mai inteligent mod această anomalie în „Procesul caprei cu un ied” de la Teatrul Metropolis. Spectacolul său este un veritabil roast pentru clasicizatul text pe care toată lumea îl ştie dar nimeni nu-l citeşte. Alegând să plaseze acţiunea într-un spital de alienaţi mintal, în care un doctor încearcă să trateze pacienţii cu şocuri electrice şi drama-terapie, limitele se lărgesc mult, iar posibilităţile de joacă în cadrul poveştii se multiplică exponenţial. Asistăm, aşadar, la o dezbatere între avocaţii apărării şi acuzării în procesul intentat de fratele geamăn al lupului ucis caprei îndurerate. Utilizând cu semn schimbat un întreg arsenal medical de specialitate, conferindu-i astfel valenţe ludice datorită scenografiei inventive şi sugestive semnate de Mihaela Ularu şi un joc dinamic cu proiecţiile realizate de Tudor Prodan, povestea din poveste se complică şi se rezolvă ca într-un cub rubik în mâinile unui tocilar cu dexteritate.
Comedia, ironia, auto-ironia, gag-ul, poanta, inside-joke-urile toate vin ca într-un Tetris picat în mâna unui hacker care a reconfigurat sistemul, în aşa fel încât toate piesele să se potrivească la fix. Când demenţa e în toi există întotdeauna posibilitatea electroşocurilor care scurtcircuitează nu doar minţile pacienţilor scăpaţi de sub control, ci şi firul epic despicat pe care îl adună într-un moment de respiro. Structura dramatică susţine cu multă rigoare această bătută moldovenească a replicilor care te ţin atent, vin parcă de nicăieri şi te fac să reacţionezi cu un râs sănătos cu o fracţiune de secundă întârziere. Dar nu te lasă nici să exagerezi cu entuziasmul pentru că urmează imediat altă replică inteligentă la care trebuie să fii atent pentru a savura cât mai mult din coşul cu yummy sweets al comediei de calitate.
Iar actorii se joacă în acest parc de distracţii al partiturilor cu multă voluptate. E loc pentru improvizaţii, e loc pentru reacţii exagerate, pentru comentarii, pentru aproape orice. Minunat este că din acest „orice” periculos sunt alese doar mijloacele care păstrează măsura şi, atunci când crezi că se face pasul past the poin of no return, asumarea personajului salvează situaţia. Seriozitatea asumată a lui Conrad Mericoffer, forma gonflată, dar susţinută interior cu lejeritate de către Cătălin Babliuc, detaliile bine controlate cu mult firesc artistic de către Rodica Lazăr, rigoarea şi rafinamentul lui Dan Rădulescu şi candoarea ludică a lui Marian Râlea compun o casă de nebuni în care e foarte posibil ca însuşi Creangă să fi scris caligrafic „Vă rugăm, închideţi telefoanele mobile!”.
„Procesul caprei cu un ied” este un spectacol la care poţi să râzi inteligent. O raritate. Poate nu perfect dozat, cu unele lungimi mai mult sau mai puţin necesare, haotic în toată nebunia lui, obţine efectul scontat: umorul de calitate. Poţi la fel de bine şi să te scandalizezi în faţa acestei barbarii literare, această vandalizare a bardului moldovenesc marcă înregistrată. Dar nu are niciun haz să o faci.
Ş-am încălecat pe-o şa…
Teatrul Metropolis
„Procesul caprei cu un ied” de Radu Iacoban
Distribuţie:
Lupul: Marian Râlea / Alexandru Potocean,
Capra: Rodica Lazăr / Ana Ularu,
Iedul cel mare: Conrad Mericoffer / Alexandru Potocean,
Iedul cel mijlociiu: Cătălin Babliuc / Lucian Iftime,
Iedul cel mic: Letiția Vlădescu / Dan Rădulescu
Regia: Radu Iacoban
Scenografia: Mihaela Ularu
Video: Tudor Prodan
Print