Nebunia pe scenă pare a fi una dintre cele mai ofertante teme pentru un actor. Contorsionările unei minţi abătute de la ceea ce acceptăm a fi normal îţi dau posibilitatea de a te juca destul de lejer cu forma de expresie, cu ritmul, cu grimasele, cu tonurile vocii, cu membrele, cu privirea; o plajă largă de artificii îţi stă la dispoziţie pentru a deveni credibil în faţa celor care în proporţie majoritară probabil că nu au luat contact direct cu cineva a cărui minte funcţionează după alte reguli decât norma. E foarte uşor să păcăleşti jucând nebunia, de fapt. Exteriorul ambalat credibil poate trece drept performnaţă fără un consum real de energie creatoare. Nebunia şi beţia pe scenă sunt stările care, de cele mai multe ori, sunt interpretate cu trucuri scoase din sertarele cu şmecherii puse la păstrare şi, de cele mai multe ori, au efectul epitelial scontat.
Nebunia performantă, însă, e cea care nu pare a fi deloc ieşită din norme. Spectacolul „Proof” de David Auburn, în regia lui Andrei şi Andreea Grosu, montat la Unteatru spune o poveste în care nebunia marchează destinele personajelor, însă nu are nimic de-a face cu spasme, ochi daţi peste cap, crize spectaculoase şi compoziţii demonstrative. Boala mintală a personajelor centrale se amestecă foarte omogen cu singurătatea lor, însingurarea de fapt, iubirea sau lipsa de iubire pe care o resimt, nevoia de încredere, de comunicare, de a fi ascultate, de a însemna ceva, de a conta. Nimic ostentativ, niciun dinte scrâşnit, doar o concentrare continuă şi o intensitate bine controlată şi o poveste despre matematicieni geniali, a căror minte iese din făgaşul confortabil al normei.
Fără a fi un spectacol care să îşi aroge vreo glorie antefactum, fără morga unui eveniment teatral, „Proof” este o poveste despre destine nu tocmai fericite spusă cu grijă şi răbdare, fără a-şi propune să devină un mare spectacol; atmosfera tensionată şi conturată de light-designul realizat de Dragoş Mărgineanu care decupează întâlnirile personajelor şi salturile în timp ale acţiunii nu are nimic din morga sau pretenţiile unei demonstraţii exhaustive. „Proof” pare un spectacol sincer şi care se ia foarte în serios, în care căutările par a fi sondat adânc în relaţiile dintre patru personaje care se confruntă cu o situaţie de viaţă atipică şi deloc confortabilă. Maximul de generozitate al textului este oportunitatea oferită interpretei rolului principal; vârful de performanţă îi aparţine, iar Dana Rogoz împlineşte această dimensiune scenică. Fata de 25 de ani care şi-a abandonat studiile pentru a-l îngriji pe tatăl a cărui minte genială cândva s-a înstrăinat de cutumele şi uzanţele normalităţii pare a se prăbuşi la rândul său pe aceeaşi cale rătăcitoare, odată cu moartea tatălui. Şi caută un sprijin în sora care a ales să îşi facă un rost departe de problemele de matematică şi de cele ale schizofreniei sau în fostul student nu tocmai sclipitor, dar devotat şi muncitor, care aduce şi un strop de tandreţe şi umanitate în acest univers rece al formulelor complicate şi gândurilor în neordine. Interpretarea Danei Rogoz are o intensitate bine susţinută de un gând interior continuu, un ritm ale cărui derapaje sunt bine controlate şi o asumare sinceră a acestor stări angoasante de singurătate, frică, strigăt mut de ajutor, alturism şi iubire oferită, în schimbul căreia speră la rândul său la o urmă de grijă şi încredere. Relaţiile pe care le construieşte cu cei din scenă sunt dense şi întregul său parcurs are greutatea unui rol împlinit şi, totodată, sinceritatea unui parcurs făcut pas cu pas, cu atenţie pentru detalii precum un pumn strâns, în care închide toată frustrarea, în timp ce pe obraz i se preling lacrimile neputinţei şi milei pentru un tată cu mintea pulverizată în mii de gânduri care nu se mai regăsesc.
Alături de ea Marian Râlea compune din inişte şi candoare un portret deloc angoasant al acestui geniu bolnav acum; un tată simpatic, puţin răsfăţat, cu simţul umorului, care ia în glumă chiar şi moartea, dar care în scena finală strânge în câteva replici neputinţa de-o viaţă a unei minţi care se luptă să ăună ordine în polifonia de glasuri din mintea sa. Ionuţ Vişan este cel dinafara acestei mici familii în care geniul şi boala îşi caută răspunsurile în iubire. Cu multă grijă pentru parteneri, cu o relaxare concentrată şi deloc ostentativă construieşte o relaţie dinamică pe care o căptuşeşte cu umor cu partenera sa şi aduce un sentiment de prospeţime în scenă. Florentina Ţilea este cea mai reţinută în forma de expresie, dar în spatele mâinilor care se frâng şi a posturii aproape imobile se întrevede viaţa interioară a personajului şi multe gânduri nespuse care nu îşi găsesc glasul în încercarea de a-şi transmite iubirea surorii sale decât în frânturi de informaţii despre banalităţi în spatele cărora se simt îngrijorarea şi compasiunea.
„Proof” de la Unteatru este un spectacol în care nebunia şi matematica sunt doar temele de la care porneşte o poveste despre sentimentele cele mai cunoscute de noi toţi: frică şi iubire. Iar dozele în care se combină nuanţele acestor două forţe care ne determină existenţa fiecăruia dintre noi, cu griul singurătăţii şi lumina palidă a speranţei, sunt bine cumpănite în proporţii a căror măsură este sinceritatea
Unteatru
Proof de David Auburn
Traducerea: Anna Maria Popa si Costin Manoliu
Regia: Andrei si Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturica
Light design: Dragoș Mărgineanu
Distribuția: Marian Râlea, Dana Rogoz, Ionuț Vișan, Florentina Ţilea
Print