Prospero – între război şi pace

Comunicare susţinută în cadrul conferinţei de Shakespearologie având tema „Război şi teatru”, la Festivalul Internaional Shakespeare Craiova, 28 aprilie 2018

Motivul pentru care am ales să îndrăznesc să vorbesc astăzi în faţa dumneavoastră este unul foarte personal. De fapt, este vorba despre două motive legate de o datorie pe care o consider morală: în primul rând asumarea unei teme care devine pe zi ce trece tot mai actuală, mai personală, iată, care ne priveşte în ochi de la o distanţă din ce în ce mai mică. Războiul a devenit o realitate, din nou. Nu doar ameninţă, nu îl mai percepem doar ca pe un fapt istoric sau ca pe o ştire venită dintr-un spaţiu geografic suficient de îndepărtat. Astăzi, trăind global, când „celălalt”-ul generic de ieri a devenit aproapele virtual, tragediile unora sunt ale tuturor. Suma de interdependenţe pe care o presupune societatea hiperconectată în care trăim nu ne mai dă voie să visăm cu ochii deschişi la „în cea mai bună dintre lumile posibile” de acum aproape 300 de ani. Asumarea condiţiei de a fi „aici şi acum” presupune un prezent foarte acut. Un prezent care şi-a lărgit limitele coordonatelor pe care se întinde nu doar spaţial, ci şi cu mare viteză. Alerta continuă pe care o resimţim doar apăsând de două ori pe ecranul gadgetului nostru a devenit condiţia firească de existenţă în această realitate care ne vobeşte la persoana I. Trăim paradoxal între luminile ecranelor noastre din ce în ce mai mici în spatele cărora virtualul se trăieşte şi credem că ne putem feri de realitatea pe care suntem obligaţi să o trăim. Tocmai pentru că într-un fel sau altul am contribuit la crearea ei. Nu e nevoie de exemple; fiecare îşi are propria imagine care reprezintă războiul prezentului nostru.

Aşadar, războiul însuşi, cu puterea lui perversă de seducţie pentru un om care trăieşte, încă, în vreme de pace în „cea mai bună dintre lumile posibile” e primul meu motiv. Cel de-al doilea este „Furtuna”. Piesa lui Shakespeare care mă urmăreşte şi mă convinge cu fiecare nouă lectură, cu fiecare nou spectacol vizionat, de substanţa şi bogăţia ei de sens. Prospero este eroul meu din copilărie. Aveam 13 ani (poate întâmplător, poate nu – cred ponderat şi în coincidenţe, şi în semne) când „l-am cunoscut” şi de atunci am continuat să îl descopăr. Mai întâi ca pe un personaj curios dintr-o carte, greu de cuprins cu înţelegerea mea de atunci, apoi ca pe un obiect de studiu, apoi ca pe un subiect de analiză, apoi ca pe o pasiune pe care din când în când o revizitezi pentru a te bucura de micile descoperiri pe care le mai poţi adăuga la ceea ce ştii că nu ştii despre el.

Prospero şi războiul sunt cele două forţe pe care le pun faţă în faţă, le opun şi le aduc totdată împreună. La o masă rotundă, într-o sâmbătă după-amiază, Prospero şi războiul pot fi două personaje despre care se poate povesti. Şi ca în orice scenariu bun, trebuie să existe o curbă dramatică pe care încerc să o descriu după model aristotelic în prezentarea mea. Pornesc astfel pe firul roşu al apropierii mele de Prospero marcat de câteva borne kilometrice. Trei spectacole foarte diferite, cu o estetică regizorală diametral opusă, formând un triungi echilateral (iarăşi, alt semn magic sau nu) ca faţa unei prisme prin care personajul intră în jocul de oglinzi care îl arată în evantaiul culorilor sale.

Mai întâi au existat câteva imagini, câteva poveşti, câteva amintiri, câteva rânduri citite în cărţi despre „Furtuna” montată de Liviu Ciulei în 1978 la Teatrul Bulandra. Am vizionat documentarul realizat la repetiţiile de atunci cu sufletul la gură pentru că însemna o întâlnire, fie ea şi mijlocită, cu o figură aproape totemică a teatrului românesc. Am descoperit în imaginile alb-negru şi prin discursul lui Ciulei un Prospero-artist. Stăpân al unei insule-muzeu, în care acumularea culturală era forţa „artei sale”. Un Prospero bun, cu alură de uriaş blând şi glas care poate să mângâie tunând. În mod paradoxal, deşi nu am văzut spectacolul, impresia creată de cele câteva fragmente din repetiţii şi explicaţiile date cu multă generozitate şi cumva cu îndoiala artistului-creator de Liviu Ciulei, m-au apropiat de această ipostază a unui Prospero idealizat. Mult timp pentru mine Prospero a purtat chipul lui George Constantin şi a avut vocea lui. Prospero, artistul, exilatul de dragul artei sale, „Furtuna” ca o ars poetica, testamentul shakespearian înmânat continuatorilor teatrului. Datorită filtrelor de interpretare care se interpun între mine şi acest spectacol datorită informaţiilor primite pe cale mijlocită, cu siguranţă imaginea creată nu poate avea puritate 100%. În triunghiul meu, acest Prospero-artist al lui Liviu Ciulei este idealul de care am nevoie pentru a echilibra celelalte faţete mult mai concrete şi mai ancorate într-o memorie mai recentă; este acel reper pe care vrei să îl păstrezi ca pe o fotografie în medalion. Investit cu mai multă încărcătură afectivă decât celelalte, tocmai pentru că mi-a fost intangibil.

Următorul chip al lui Prospero al meu cel cu multe feţe este al unui tânăr – George Costin în montarea lui Victor Ioan Frunză din 2011. Într-un spaţiu aproape incomod de mic, într-o intimitate complice, spectacolul desfăşurat într-o fostă sală de bal a unei case vechi, la lumina unor becuri a căror intensitate alternantă crea atmosfera unei colibe abandonate, în care poezia cartonului şi sărăcia aparentă a formei era, de fapt, masca asumată de un Prospero-vrăjitor; puternic, stăpân pe mistere, mai crud decât i-ar fi prezis vârsta, un mag în deplinătatea forţei sale. Metamorfoza pe care o suferă Prospero al lui Victor Ioan Frunză de la civilul supravieţuitor al unui naufragiu personal către acel omnipotent stăpân al incantaţiilor magice din final a coincis cu trasfigurarea propriei mele imagini despre personaj. Privindu-l pe tânărul aflat la câteva respiraţii în faţa mea, ţinând un volum din „Enciclopedia dello spettacolo” în mâini pe post de carte magică, chipului meu imaginat pentru Prospero i s-au alterat trăsăturile, i s-au adăugat noi linii pe frunte şi s-a multiplicat cu încă o persoană.

La un an distanţă, în 2012, la capătul unui drum pe care l-am parcurs cu toţii zilele trecute, chiar la Craiova, îl cunoşteam pe Prospero cel îmbătrânit de propriile fantasme. În propunerea sugestiv intitulată de Silviu Purcărete „O furtună”, Prospero interpretat de Ilie Gheorghe este cel de-al treilea vârf al triunghiului între care am închis imaginar ipostazele Prospero-ului meu erou. Cu căciulă şi ciorapi de lână, pe un pat de fier, înconjurat de tomuri putrezite care îl acoperă în dezordine, într-un tăvălug de cunoştiinţe care nu îi mai folosesc decât pentru a-şi popula solitudinea. Un Prospero învins, stins, singur în faţa morţii, cerând libertatea de a mai plăsmui vise. Un fior straniu a însoţit această întâlnire. Un nou strat de interpretare, o nouă adâncime, un nou subtext care să crească şi mai mult debitul de sens ce curge pe sub replicile acestui Personaj obsedant şi fascinant.

Triughiul odată format conţinea între laturile sale suficiente ipoteze pe care să le pot stratifica, pe care să le pot organiza în formule, care să îmi poată satisface nevoia de a-l cunoaşte cât mai aproape de adevărul său pe Prospero. Şi, totuşi, Prospero „al meu” nu era de găsit aplicând formule matematice sau intersectând mediane şi bisectoare. Au mai trecut doi ani şi în 2014 l-am întâlnit pe Prospero din spectacolul montat de Alexandr Morfov la Teatrul Naţional din Bucureşti. Acel Prospero-Einstein în interpretarea lui Ion Caramitru. În mod surprinzător, asemănarea fizică voită a lui Prospero cu fizicianul care ne-a eliberat din cuşca bidimensionalităţii şi ne-a tradus în termeni ştiinţifici liberul arbitru pe care divinitatea ni l-a dat în dar, a fost cheia de care forma mea geometrică perfectă avea nevoie pentru a fi pusă în mişcare. Acest Prospero creator de libertate prin ştiinţă, atât de acut acordat la timpul prezent, atât de frapant însingurat într-o lume de bufoni care trăiesc mărunt alături, dar nu împreună cu el, cel ce prevede sfârşitul inevitabil al consecinţelor unor fapte ireversibile, această figură iconică transpusă scenic, a pus în mişcare tot angrenajul acumulărilor mele de cunoştinţe despre personaj.

Am ajuns, aşadar, faţă în faţă cu propria mea versiune a eroului pe care l-am privit prin ochii altora. Punctul culminant al parcursului meu discursiv de astăzi. Nu are un chip, nu are o vârstă, nu are un fel de a rosti. Nu am imaginaţia necesară unui regizor care ar şti pe cine să distribuie în rol. Am însă, un nume provizoriu pentru Prospero cel pe care îl pot imagina. Şi nu e deloc frapant. E „Big Brother”. E supraveghetorul care conduce armate fără a fi pe câmpul de luptă. E strategul de geniu care ca într-un joc de şah se joacă inteligent şi crud cu mintea şi percepţia celor din jur. E mintea care taie ca o lamă de brici pentru a-şi demonstra supremaţia. E controlul absolut. E tiranul. E autocratul. E personajul negativ. Între graniţele acelei insule dispune de toţi asemeni unui semi-zeu care îşi ordonează supuşii după modele doar de el ştiute.

Această faţă întunecată a unui Prospero întunecat există şi a fost speculată de regizori. Ce m-a făcut să mă opresc asupra ei este, însă, motivul. Ce îl pune în mişcare, ce îl determină să acţioneze şi să joace rolul acesta nu tocmai comod? Răzbunarea e un scop prea mic. Tot angrenajul pe care îl pune în mişcare e mult prea complicat pentru o banală răfuială şi pedepsire exemplară pe care ar fi putut-o săvârşi cu mai puţine mijloace şi mai multă eficienţă. Ce vrea, de fapt Prospero? Să se răzbune, da. Dar cum anume? Dând o lecţie. O lecţie predată pe înţelesul unor ucigaşi cu sânge rece. O lecţie al cărui examen de trecere o reprezintă un viitor încununat cu pace. Nu împăcarea lui Prospero cu Antonio este scopul final. Nu redobândirea tronului în Milan. Minuţiozitatea de care dă dovadă Prospero în punerea în scenă a întâlnirii dintre Miranda şi Ferdinand, grija cu care dirijează crescendoul îndrăgostirii lor şi încununarea cu nunta celor doi este marea victorie a sa. Unirea Milanului cu Neapole este adevărata izbândă. Moştenirea pe care el o lasă este un regat întreg, puternic, nou înfăptuit nu prin cucerire, unelitiri şi sânge, ci prin armonie şi iubire.

Prospero este un făcător de pace prin război. Poartă un război aparent, de dragul păcii din spatele aparenţelor sângeroase. Întreg arsenalul său de forţe pe care le aruncă în luptă, asprimea sa, manipularea în care e maestru, toate sunt puse în slujba unui final benefic. Prospero e un cavaler întunecat care îşi asumă multe păcate pentru a spăla de vină un viitor pe care îl plănuieşte cu mare dibăcie. Războiul său personal pe care îl aduce în acest micro-climat pe care îl poate controla deplin este sacrificiul pe care îl face în numele a ce va să fie. El nu se va bucura de ceea ce a realizat. El cere în final iertare şi libertate, însă, nu ştie dacă le va primi. E împăcat, totuşi, indiferent de care îi va fi soarta, tocmai pentru că ştie că intenţiile sale bune şi-au găsit finalitatea. Războiul aparent dintre fraţi, războiul inegal dintre lumea materială şi cea a spiritelor, chiar şi gluma de război iscat de bietul Caliban cel rudimentar, războaiele personale, răfuielile mai bine spus, hârjoanele, toate conflictele iscate de Prospero conduc către această speranţă a unui viitor cu bine.

Aşadar, Prospero generat de triunghiul magic pus în mişcare al experienţelor mele spectaculare este ca un zeu Ianus cu două feţe care acţionează în sens opus intenţiilor sale, pentru a-şi atinge nobilul scop. E complicat şi contorsionat, nu mai are decât amintirea unui ideal. E un chinuit care îşi duce misiunea până la capăt. E un însingurat fără confesor, care nu se poate despovăra nici măcar în final de vinile pe care şi le asumă. E trist pentru sine, dar fericit pentru ceilalţi. E generos. E bun făcând rău. Portă cicatricile faptelor sale şi le vindecă prin speranţa viitorului pe care l-a sădit cu gând bun.

Prospero, eroul meu, este eroul zilelor noastre. Nu mai poate fi doar într-un fel. Nu mai poate fi doar bunul mag, doar visătorul artist, doar bătrânul obosit, doar omul de ştiinţă conştient. Prospero cel al prezentului se naşte din război, într-un război ce nu îi aparţine, dar pe care îl reduce la dimensiunile unei insule pentru a-l putea câştiga. Provoacă pentru a putea controla.

Dar asta se întâmplă doar în interiorul triunghiului meu care se roteşte. În lumea reală, nu există nici insulă, nici eroi întunecaţi, care să îşi asume o vină universală de dragul păcii. Şi nici eroi imaculaţi care să vindece prin iubire necondiţionată răni ale unei lumi ai cărei receptori pentru acest sentiment s-au tocit. Nu mai există decât amintirea unei speranţe pentru „cea mai bună dintre lumile posibile”.