În vara lui 2016 Reactor de creație și experiment, Cluj punea bazele unui program numit Drama 5, mai precis o rezidență artistică adresată celor pasionați de scriere dramatică, cu poftă de a-și transforma ideile închise prin sertare în idei finite. Timp de o lună, cinci autori aveau să descopere îndeaproape ce presupune textul unei piese de teatru, care este procesul de realizare și finalitatea lui. Așadar, luna iulie a fost împânzită pentru ei cu ședințe săptămânale de lectură, workshop-uri, întâlniri cu dramaturgi, regizori, actori, pentru ca, în final, una dintre cele cinci propuneri să fie montată la Reactor, iar celelalte patru să se bucure de câte un spectacol-lectură.
Proteine fluorescente este un text semnat de Alexandra Pâzgu, una dintre cei cinci artiști rezidenți ai programului, ce a luat formă prin regia Letei Popescu și prin interpretarea actorilor de la Reactor. Textul său poate fi privit mai degrabă ca un eseu performativ pe tema orașului, a urbanizării masive și a contrabalansării identităților în medii instabile. Spectacolul aproape că devine un tur ghidat prin viața oamenilor pe care ai ajuns sau nu să îi cunoști, să îi asculți sau să îi înțelegi. Proteine fluorescente vorbește despre micro și macro universuri, despre istoria care se scrie în fiecare zi în toate colțurile lumii, despre dezastrele și calamitățile din ultimele luni, despre miracol, despre banalități și despre ce va fi. De fapt, ce va fi?
Dacă ar veni sfârșitul lumii, ultima imagine ar fi cu un bărbat așteptând la coadă la gaz, sau la buletine. Sau cineva l-ar transmite sigur live, pe Facebook. Dacă într-adevăr ar veni sfârșitul lumii, ai fi pregătit? Sau poate că sfârșitul e deja aici…
Alexandra Caras, Bianco Erdei, Cătălin Filip, Oana Mardare și Doru Taloș sunt cei care preiau sarcina de a decodifica mesajul textului. O scrisoare din partea autorului, cu indicii precise, închise înt-o sticlă din care palpită viața. Dar pe care nu le afli cu adevărat nici la început, nici la final. Printr-o beznă totală, singura care răzbate e o lumină verde, fosforescentă. Pintr-o beznă totală încă se mai caută răspunsuri și se strigă revoltele personale împotriva sistemului bolnav, regretele de a nu fi încercat mai mult, resemnarea, și totuși bucuria timidă de a înțelege atât propriul rost, cât și pe cel al generației în care crești. Leta Popescu potențează atent nuanțe și specificități, tocmai pentru ca spectacolul să se construiască asemenea unui puzzle sau, poate, a unui manifest. Se preiau fragmente din memoriile Ecaterinei Teodoroiu, biografii și fâșii din jurnalul unei autoare lipsite de succes, știri pe scurt și întregul profil psihologic al generației Y. Și se creează astfel un spectacol fragmentat, rostit pe cinci voci, într-un mod extrem de natural și sincer. De regulă, această lipsă de liniaritate a structurii dramatice naște un soi de intimitate și degajare, încât uiți că poveștile nu sunt ale unor personaje blazate. Ci le aparțin celor din cărțile de istorie ori politică, a celor de la buletinul de știri, cât și vecinilor de la etajul 5, cei cu balconul plin de ghivece cu mușcate. De fapt, ai senzația că ai trăit și tu fiecare poveste și că o tot porți cu tine din oraș în oraș, la cumpărături, în autobuze ticsite de lume, în intersecții aglomerate, de la un semafor la altul, prin Cluj, Paris, pe podul Senei.
Textul Alexandrei Pâzgu fotografiază lumea în care trăim și ne-o prezintă exact așa cum se vede prin lentila obiectivului ei. În mare parte, reușește. Pe alocuri însă imaginea devine și încețoșată. Tocmai din dorința de a cuprinde o diversitate (cu mult prea mare) a subiectelor și temelor, atât dramaturgul, cât și regizorul omit indicii cursivității, necesare în anumite contexte. Însă nasc actorii un schimb de energie sinceră atât în scenă, cât și în sală, lăsând empatia să îndrume acțiunea, într-un spațiu ce devine altul pentru fiecare episod din cele 10 povestite de actori. O scenografie colectivă și modulară compusă din cuburi și cadre metalice, transparente, în interiorul cărora se închid povești și mișcări și gânduri. Se poate trăi foarte bine înăuntrul lor, la fel cum tot atât de bine se poate trăi și în afară, ascultând muzica orașului sau pe cea din căști, compusă de Mihai Moș.
Ce nu știm noi e că am devenit cu toții, pe rând, prin rotații constante, proteine fluorescente – organisme din adâncul oceanului „care luminează nu de dragul poeziei vizuale, ci de foame”. Vorbim despre lucruri mărețe și totodată despre rutina de zi cu zi a fiecăruia dintre noi, captivă într-un continuu flux și reflux de identități. Suntem mici, iar lumea este mică și ea, dar chir și astfel trebuie să ne străduim să luminăm din când în când – „fac parte din generația care a crezut că avem toate atuurile să schimbăm lumea în bine”.
Reactor Cluj
„Proteine fluorescente” de Alexandra Pâzgu
Regia: Leta Popescu
Scenografie colectivă
Consultant scenografie: Radu Lărgeanu
Sound: Mihai Moș
Distribuție: Alexandra Caras, Bianco Erdei, Cătălin Filip, Oana Mardare, Doru Taloș
Fotografii: Robert Puțeanu
Print