Ştiu, ştiu prea bine, Doamne, că te joci.
În largul mării, în pustiu, sub roci
plăcerea Ta de-a plăsmui sub deget
pigmei sporeşte lumea. Dar eu preget
sfios: ce sunt ? Tipar în care, greu
şi jalnic, modelându-se mereu,
se-arată însăşi tainica Ta faţă?
De ce te joci, Stăpâne? Ce ne-nvaţă
divina Ta îndemânare de-a
ne oferi, precum o acadea,
această existenţă dulce-amară?
Jucându-ne noi înşine-ntr-o doară
“de-a Domnul şi de-a Dracul”, nu Te temi
că-n loc să ne sanctifici, ne blestemi?
că-n loc să-ţi dovedeşti în mine chipul ,
îmi curgi ca printre degete nisipul?
Coboară, Doamne, ca să vezi că jos
vai! jocul nostru-i foarte serios…
Print