Teatrul Nottara își propune să se reconfigureze. Să schimbe ceva într-un repertoriu vetust și prea puțin atrăgător chiar și pentru publicul larg căruia, prin tradiție, i se adresează, ca teatru de pe bulevard („bulevardier”) ce e. Motiv pentru care Sala Studio – de altfel, mult mai ofertantă decât sala mare – va fi folosită, se pare, pentru un alt tip de montare. Vom vedea ce va însemna asta mai concret… Dar, una peste alta, Teatrul Nottara nu fuge de comedie, dimpotrivă, vrea să o cultive, în ideea că e genul cel mai îndrăgit de public și că o comedie de calitate este greu de pus în scenă.
Că e așa o dovedește din plin spectacolul lui Theodor-Cristian Popescu, „Panică”, a cărui premieră a avut loc de curând la Sala „George Constantin”. Un text excelent al dramaturgului finlandez Mika Myllyaho – oare de ce dramaturgia noastră nu poate produce astfel de texte?! – și trei actori cu stiluri diferite, cu personalități bine conturate, aduși de regizor într-un frumos acord. O dramă – drama cu multele ei nuanțe a lumii contemporane –, bine deghizată într-o comedie irezistibilă. În stilul cunoscut al lui Theodor-Cristian Popescu, spațiul și personajele sunt decupate geometric, iar scena este o reflexie corectă a unei realități pe care o trăim și care ne trăiește… Într-un decor
simplu (la prima vedere, un pretext), o canapea, un espressor, uși și geamuri cu jaluzele trase, totul modern, simplu, confortabil, impersonal – așa cum e viața noastră – trei bărbați aflați la momentul crizelor locuiesc împreună câteva zile și încearcă să se vindece unul pe altul. Nu se întâmplă nimic spectaculos (în aparență). Nimeni nu moare, nimeni nu traversează o dramă majoră și transfiguratoare, practic lucrurile încep și se sfârșesc în același banal pe care-l numim „viață”. Și viața însăși este așezată de cei
trei în oglinzi paralele.
Personajele compuse de Vlad Zamfirescu, Alexandru Jitea și Gabriel Răuță se joacă de-a propriul destin. Fiecare intră în joc cu traumele lui, mai mult sau mai puțin conștientizate, mai mult sau mai puțin recunoscute. Și la sfârșit, scena arată ca un câmp de luptă în care fiecare a avut clipele lui de victorie și de înfrângere… ca în viață.
Povestea începe într-o noapte oarecare, când în apartamentul unuia dintre ei, Max (Gabriel Răuță), apare pe nepusă masă un amic din copilărie, Leo (Alexandru Jitea), puțin beat și deprimat, și adoarme pe canapea. A doua zi de dimineață, intră în scenă și fratele celui dintâi, Joni (Vlad Zamfirescu), realizator al unui cunoscut show de televiziune, arogant, sigur pe sine, vorbind întruna la telefon. Și povestea se cam termină, pentru că de-aici intră în scenă pshihologiile celor trei. Lucrate impecabil, cele trei roluri sunt mostre de analiză psihologică. Ciocnirea și întâlnirea a trei personalități care se lasă dezvăluite una de cealaltă, în replici delicioase (traducerea textului îi aparține Cristinei Toma), în același timp o analiză pătrunzătoare a lumii în care trăim și a felului în care ea își pune amprenta asupra noastră. Concluzia comico-amară ar fi că trăim într-o lume nevrotică și suntem nevrotici, că normalitatea este o noțiune extrem de flexibilă, că depinde în mare de stimulii la care suntem supuși.
Într-o imagine în final regizorul alege să oprească timpul în loc, iar cei trei, care se fotografiază pe canapea, la capătul celor câteva zile în care și-au arătat unul altuia diversele fețe, ca-ntr-o ședință de psihanaliză colectivă, în care fiecare devine pe rând psiholog și pacient. Și, în linii generale, viețile lor, reflectate în fotografia de grup, s-ar rezuma simplu. Max (Gabriel Răuță) este bărbatul incapabil să-și depășească depresia și să-și asume despărțirea de o femeie, terorizat de spațiile închise, incapabil să stea singur în baie cu ușa închisă, prizonier de luni întregi în propriul apartament, obsedat de manualele de psihologie și de filmele lui Almodóvar… Joni (Vlad Zamfirescu), fratele lui, este vedeta de televiziune, sarcastic, incapabil să iubească, ascunzându-se în spatele unei teorii despre iubire care ar fi atroce, dacă Vlad Zamfirescu n-ar face-o seducător de cinică – iubirea e o psihoză… De fapt, un om singur, care se disprețuiește pentru ce face și pentru hainele scumpe pe care le poartă și care se ascunde în spatele vedetei, căreia tocmai i s-a desființat emisiunea… Iar cel de-al treilea, Leo (Alexandru Jitea), este bărbatul „cu suflet de inginer”, pe care-l pune iubita să-și clarifice gândurile și sentimentele și care descoperă că nu-i place Almodóvar… și că, de fapt, nu știe „la ce trebuie să se gândească”.
Dincolo de aceste portrete superficiale pe care se oprește camera de filmat, se ascund oameni cu traume, pe care Theodor-Cristian Popescu și distribuția de la Nottara le transformă într-o comedie căreia cu greu i-ai putea găsi un cusur. Interpretarea sapă adânc în personalitatea fiecăruia și, cu un umor irezistibil, desface în bucăți micile drame și marile traume, lăsând în urmă plăcerea de a te afla într-o sală de teatru, de a descoperi și de a te descoperi.
Teatrul Nottara, Sala „George Constantin”
„Panică”, de Mika Myllyaho
Traducerea: Cristina Toma
Regie: Theodor-Cristian Popescu
Scenografie: Cosmin Florea
Distribuție: Gabriel Răuță, Alexandru Jitea, Vlad Zamfirescu
Print