Ce poate fi mai simplu pentru un procuror criminalist decât să hotărască trimiterea în judecată a unei persoane care, având calitatea de suspect, într-un proces de matricid, își recunoaște de la bun început fapta?
Sigur, mai sunt câteva formalități de îndeplinit, este absolut obligatorie o expertiză psihiatrică, îndeosebi atunci când cel bănuit că a săvârșit abominabila crimă își recunoaște fără rezerve vina și parcă ar da semne că de abia așteaptă să se ducă la închisoare, trebuie verificat dacă nu cumva respectivul ins încearcă să acopere un alt făptaș. Și cu asta, basta!
În ancheta care constituie fundamentul substanței dramatice al piesei 50 de secunde, piesă scrisă de Daniel Oltean, declarată în mai 2018, cu ocazia Galei Uniter, care a avut loc la Alba Iulia, “piesa anului 2017”, totul lasă impresia că ar merge ca pe roate. Cel numit simplu Fiul pare să fi obosit să fi suportat cicălelile de-o viață ale unei mame excesiv de autoritare. Căreia nu i-a fost pe plac nimic. Nici cum s-a descurcat băiatul pe vremea când era la școală, nici ce profesie a hotărât să își aleagă, nici conduita cotidiană, nici fetele cu care acesta ar fi plănuit să se însoare și nici că, până la urmă, acesta a rămas holtei. Mamei nu i-au plăcut nici cărțile pe care Fiul le-a citit, nici eventualele lui hobby-uri. Iar acum pesemne că nu a băgat de seamă că fiul ei a ajuns la vârstă adultă, că ar dori să își rânduiască singur viața așa că face în continuare planuri pe felurite termene. Îi gestionează Fiului vacanțele, dorește să le petreacă împreună, dacă se poate să împartă aceeași cameră de hotel. În preziua crimei, Fiul tocmai a primit un colet cu niște cărți despre creșterea albinelor, un alt prilej pentru posesiva Mamă de a emite nenumărate obiecții. Așa că, într-un moment de furie, Fiul și-a strâns Mama de gât. Până la urmă e așa de simplu să omori pe cineva prin asfixiere mecanică. Durează doar 50 de secunde. 50 de secunde de suferință a victimei. Aceasta e concluzia, măcar aparentă, a piesei.
Aceasta este, în linii mari, și trama scrierii lui Daniel Oltean. Extrem de bine construită dramaturgic, ceea ce nu înseamnă cu Daniel Olteanu a mizat pe luatul ochilor, cu replici atent și inventiv aduse din condei, cu o bună cunoaștere a psihologiei criminalului, a anchetatorului și a victimei. Firesc, de vreme ce semnatarul piesei este de profesie procuror la DIICOT și, pe lângă Studiile juridice și de Filosofie făcute la Universitatea clujeană “Babeș-Bolyai” ,a absolvit și un Master de scriere dramatică la Facultatea de Teatru a Universității de Arte din Târgu Mureș.
Cum poate exista “suspiciunea rezonabilă” că în figura Anchetatorului se regăsește măcar ceva din experiența personală a lui Daniel Oltean, în urmă cu câteva luni, atunci când am scris despre piesa apărută în volum, mă socoteam îndreptățit să o citesc printr-o dublă grilă de lectură. Aceea a deja clasicului volum Contre Sainte-Beuve al lui Marcel Proust și a revizitării ciclului de studii proustiene, revizitare propusă de Eugen Simion în cea mai bună carte a lui, Întoarcerea autorului.
Spuneam mai sus că Daniel Oltean face dovada bunei stăpâniri a instrumentelor meșteșugului de autor de literatură dramatică. Se impun însă o seamă de precizări. Textul lui mi se pare mai curând o mostră perfectă de piesă de mare succes pentru Teatrul Radiofonic. Este ceea ce se cheamă “o piesă discuționistă”. Totul este bazat pe o lungă discuție dintre Fiu și Anchetator, discuție întreruptă de flash-back-uri reprezentate de apariția Mamei.
De aici, probabil, disconfortul încercat de regizorul spectacolului de la Sala Atelier a Teatrului Național “I.L. Caragiale” din București, Eugen Gyemant. De aici dorința lui de a îmbogăți vizual scrierea. Spectacolul este gândit în formula arenă. Cei trei actori – Alexandru Voicu (Fiul), Lucian Iftime (Anchetatorul), Diana Dumbravă (Mama și, pentru câteva minute, Grefierul) sunt înconjurați de public. Autoarea scenografiei – Maria Nicola – a făcut din respectivul spațiu mai tot ceea ce putea să facă. Cameră de anchetă în care se găsesc un fotoliu, așa cum vezi într-un cabinet de psihanalist, dar și sumedenie de corpuri delicte (cu care, în mod bizar, se joacă Fiul), pe același fotoliu fiind plasat, la un moment dat, un sac în care se găsește o păpușă sugerând cadavrul Mamei. Camera Fiului, Camera Mamei, Camera de hotel pe care o împart cei doi, apartamentul Anchetatorului. Lecturii în cheie realistă, Eugen Gyemant îi asociază și unele tentative de metaforizare. O vedem, la un moment dat, pe Mamă spălându-i fiului picioarele.
Am îndoieli că rezolvările acestea sunt toate foarte inspirate. Cu atât mai mult cu cât cei trei actori din distribuție își joacă bine rolurile. Lucian Iftime transmite, cu o foarte bună grijă la nuanțe, febrilitatea Anchetatorului, Diana Dumbravă complexitatea psihanalizabilă și obositoare a Mamei, Alexandru Voicu, indiferența Fiului. Nezdruncinată decât de verdicul psihiatric care atestă că Fiul era lipsit de discernământ în clipa în care a comis crima.
Exact ceea ce trebuie este muzica lui Alexei Turcan.
Teatrul Național “I.L. Caragiale” din București
50 DE SECUNDE de Daniel Oltean
Regia: Eugen Gyemant
Scenografia: Maria Nicola
Muzica: Alexei Turcan
Cu: Alexandru Voicu (Fiul), Lucian Iftime (Anchetatorul) Diana Dumbravă (Mama)
Data reprezentației: 17 februarie 2019
Print