Ne place Hitchcock. Este unul dintre puţinii regizori care continuă să fascineze şi să influneţeze felul în care ne raportăm la genul horror. Chiar dacă au trecut 50-60 şi mai bine de ani de când spectatorii se înspăimântau de crimele din filmele sale, chiar dacă acum ştim prea bine cine e criminalul încă de la început, farmecul geniului său se cristalizează parcă din ce în ce mai dens ca un artefact bine conservat, pe un postament, sub o cupolă de sticlă, într-un muzeu cu rarităţi. Ce îl face pe Hitchcock să fie Hitchcock e umorul său marcă întregistrată care căptuşeşte poveştile în care femeile sunt căsăpite de bărbaţi dubioşi, la care se adaugă felul original şi autentic inovator de a pune în valoare detaliile şi de a transforma banalul în extraordinar. Hitchcock minus umor şi imaginaţie egal încă o crimă într-un thriller cu poveste subţirică.
Atunci când alegi curajos să montezi un spectacol „Psycho” după o idee de Robert Bloch e clar că măcar într-o mică măsură îţi asumi realizarea unui tribut adus filmului din 1960 al lui Hitchcock. Iris Spiridon s-a încumetat să aducă pe scenă la Apollo 111 povestea Motelului Bates unde Norman o omoară pe Mary sub duş. Odată asumat faptul că cea mai mare parte a publicului va cumpăra bilet tocmai pentru că ştie povestea şi e curios să vadă cum poate arăta celebra răsturnare din final montată sub ochii lor pe scenă, există câteva certitudini pe care trebuie să le iei în calcul. Şi prima dintre ele ar trebui să fie: aleg acest subiect doar dacă găsesc o modalitate estetică de expresie care să aibă atâta farmec şi justificare, încât să fie interesantă de privit în condiţiile în care povestea e ştiută şi răs-ştiută. Or, alegerile făcute de Iris Spiridon sunt cel puţin banale şi previzibile, iar rezultatul dezamăgeşte nu pentru că ştiu de la început cine e criminalul fiindcă am văzut filmul, ci pentru că de la început până la sfârşit nu am nicio surpriză de niciun fel, nicio rupere de ritm, nicio nuanţă care să contrasteze cu tonurile grave şi atmosfera voit şi exagerat de apăsătoare şi artificială.
De la un capăt la altul Istvan Teglas (Norman Bates) este încorsetat într-o modalitate de joc în care indicaţia preponderentă pare să fi fost: fii straniu. O formă la îndemână de jucat, o lentoare a mişcărilor, o moliciune a vocii, ochi ficşi, şi misterul ca un bu-hu-hu continuu care nu sperie nici un copil. Songurile inserate pentru a potenţa, nu-i aşa, stranietatea asta artificială şi formală ar fi putut crea emoţie şi ar fi avut potenţialul de a da ceva autenticitate unui climat ca de laborator în care se amestecă substanţe din eprubete. Dar nu se întâmplă nici asta. Muzica adaptată şi reorchestrată de Petru Dumşa din ceea ce sună ca teme şi acorduri recognoscibile din „Twin Peaks” altoită cu interpretarea vocală nesigură şi la fel de voit stranie, nu are efectul scontat. Introducerea unui personaj alter-ego care să prevestească de la bun început twist-ul final şi să ne arate cu degetul că Norman Bates suferă de personalitate multiplă este atât ca opţiune, cât şi ca realizare un efect cu impact minor şi lipsit de wow-ul pe care ar fi trebui să îl smulgă spectatorilor. Plusul acestei prezențe este distribuirea lui Vlad Bîrzanu – singurul din distribuţie care joacă asumat, sincer şi emoţionant în monologul final. Nebunia acestui alter-ego aproape copil are ceva candid şi autentic, tocmai pentru că este interpretată simplu şi fără volute care se vor a fi de impact. Păcat doar că este dezbrăcat în mod perfect gratuit, de dragul încă unui şoc fără niciun plus de valoare artistică.
Contrastul dintre lumea psihotică de la Motelul Bates şi celelalte personaje este iarăşi o cusătură groasă şi prea la vedere. Pe cât de criptico-straniu este condus personajul principal, pe atât de cotidiano-comune sunt personajele care intră în contact cu lugubrul loc de pierzanie. Ioana Mărcoiu are avantajul de a juca două roluri dintre care ratează doar unul. În prima parte este o Mary credibilă, joacă motivat şi conţine pârghii care îi dau consistenţă. Când revine ca sora celei ucise se pierde orice profunzime şi totul e arătat, demonstrativ, la suprafaţă, fără nicio alt grijă decât aceea pentru forma personajului. Răzvan Krem Alexe (Sam) încearcă să joace ceva, dar nu prea ştie bine ce. Pare că înţelege motivele pentru care spune ce spune, parcă ar exista ceva pe dedesubtul vorbelor pe care le-a învăţat din text, dar postura sa dă de gol un joc în gol. Nu poţi să fii şi îngrijorat şi să stai cu mâinile înfundate relaxat în buzunar în acelaşi timp. Ghighi Eftime (Milton Grave) este de departe cel mai relaxat în scenă şi asta nu e neapărat un lucru bun. Dimpotrivă. Atitudinea lui, zâmbetul continuu şi indiferenţa pe care o afişează în raport cu tot ce spune şi face contrastează cu scopul personajului în poveste şi cu veridicitatea lui. Aproape că ai impresia că se ia la mişto sau că priveşte totul ca pe o farsă, nu că descoperă nişte atrocităţi strigătoare la cer.
„Psycho” nu este un spectacol uşor de abordat. Nu e suficient să fii fascinat, ca atâtea alte milioane de fani ai filmului, de imaginile şi universul lui Hitchcock pentru a te apuca să îl ridici pe scenă. Din principiu nu e bine să fii fan. Pe cât e de seducătoare opera de artă lăsată moştenire de bătrânul Alfred, pe atât e de peste mână reinterpretarea ei. Şi odată schimbat mediul de la film la teatru, dificultatea se multiplică exponenţial. Povestea o ştim, ne place, aşteptări avem la fiecare scenă, curiozităţi, şi când, în schimb, primim o atmosferă stranie pe care se apasă ca pe o pedală până când se toceşte şi o vorbire şuierato-lascivă pe post de nebunie demonstrativă, nu prea avem cum să ne entuziasmăm.
Teatrul Apollo 111
„Psycho” după o idee de Robert Bloch
Regia: Iris Spiridon
Scenografia: Bianca și Sabina Veșteman
Pregătire muzicală: Ghighi Eftimie
Adaptare muzicală și reorchestrare: Petru Damșa
Distribuție:
Norman Bates – Istvan Teglas
Băiatul – Vlad Bîrzanu
Mary Crane – Ioana Mărcoiu
Sam – Andrei Radu / Răzvan Krem Alexe
Milton Grave – Ghighi Eftimie
Reprezentație în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Independent Undercloud
Print