Un interior de casă impozant îți atrage privirea încă dinainte ca actorii să-și spună primele replici și lumina reflectoarelor să treacă asupra lor. Păsările împăiate, covorul în culoarea sângelui, casa labirintică în detalii, și nu la scară mare neapărat, cabina discretă de duș, tablourile cu tentă religioasă, panoul iluminat care spune „Bates Motel” – toate reprezintă o reiterare a spectatorului în povestea arhicunoscută prin intermediul ecranizării lui Alfred Hitchcock.
Sala Mare de la Hanul Gabroveni s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru toți cei care și-au dorit să (re)vadă spectacolul „Psycho”, în regia lui Iris Spiridon, de data asta în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Independent Undercloud. În timpul scurt în care aștepți în sală, privești scenografia Biancăi și Sabinei Veșteman și vrând-nevrând, din instinct, îți construiești o mică hartă în spațiu a momentelor-cheie care trebuie, nu-i așa?, să te marcheze. Dacă alegi să lucrezi un spectacol după un film/roman/piesă de teatru etc. care deja a marcat o istorie, oricare ar fi ea, e de așteptat ca publicul să aibă așteptări mai mari, raportate la calitatea inițială a operei. Însă chiar și dacă o parte din public e dispusă să fie o canava pe care artistul să-și imprime propria viziune, munca ar trebui să fie de cel puțin două ori mai mare, din simplul motiv că, de exemplu, „Psycho” e o capodoperă care stârnește groază, curiozitate, suspans, fascinație, deci cum vei reuși tu să mă faci să simt ceva asemănător, la o intensitate la fel de mare sau măcar apropiată? Inevitabil, e un fel de show me what you got, care se poate transforma într-o șansă imensă sau într-un eșec teribil. În ambele cazuri, responsibilitatea trebuie asumată.
Interesată de transpunerea genului horror psihologic pe scena teatrului românesc și fascinată de un univers cu accente dark, Iris Spiridon montează „Psycho” cu ceva mai multă încredere, păstrând o doză de claritate și de măsură în spectacolul său. Își îndeplinește fanteziile imaginației fără să altereze miezul poveștii și lăsându-i libertate lui Istvan Teglas să-l descopere pe Norman Bates și să-i confere un aer personal, în așa fel încât să simți că vezi totul prin ochii minții lui – intenție care este destul de vizibilă și în structura spectacolului. Construit în jurul celor trei instanțe – Sine, Eu și Supraeu sau a trinității divine în cazul acesta (Tatăl, Fiul și Mama) –, „Psycho” reușește să-ți capteze inițial atenția, relația insinuată dintre Bates și proiecția copilului (interpretată de Vlad Bîrzanu) fiind una de efect, precum și cea cu mama sa, redată prin imagini ample și evidente.
Rolul compus de Istvan Teglas este migălos lucrat, cu atenție pentru detalii, pentru postúră, chiar și pentru momentele în care cântă, deși în economia spectacolului nu erau atât de necesare. Necesară ar fi fost în schimb concentrarea și pe relațiile dintre actori/personaje. Este suficient să surprinzi o privire goală în ochii lui Mary Crane (Ioana Mărcoiu) sau ai lui Sam Loomis (Răzvan Krem Alexe) și credibilitatea s-a sfârșit, lumea în jurul lui Norman Bates se prăbușește. Suspansul creat de interpretarea lui Istvan Teglas nu e de aceeași natură cu cel care ar trebui construit de partenerii săi. Lumea exterioară a lui Bates nu are aceeași intensitate. Mary Crane privește cu ochi mari și inspiră o permanentă teamă, iar sora sa Lila Crane, jucată tot de Ioana Mărcoiu este aproximativ la fel, Sam Loomis în interpretara lui Răzvan Krem Alexe reușește să nu aibă niciun fel de reacție sau emoție, chiar dacă situația e destul de ofertantă, iar detectivul Milton Grave (Ghighi Eftimie) rezolvă cazul ca pe un rebus, cu nonșalanță și un calm tulburător. În fond, și actorul joacă ce i se cere, iar dacă stilul impus nu este suficient explicat și exersat, în așa fel încât să funcționeze pe scenă, spectacolul per total are de suferit. Iar acest lucru se reflectă în „Psycho” prin lipsa elementului surpriză, a tensiunii, a tot ceea ce ar fi trebuit să te facă să fii cu sufletul la gură. În schimb, există o atmosferă á la David Lynch, proclamată chiar de la începutul spectacolului, când Istvan Teglas cântă melodia lui Julee Cruise, Into the Night, din Twin Peaks și foarte mult simbolism la nivel de imagine, uneori justificat, alteori nu.
„Psycho” are un mecanism care mai întâi trebuie să meargă aproape matematic, să cred ceea ce văd, chiar dacă știu povestea, la care se adaugă atmosfera indispensabilă și relațiile care în lipsa tehnologiei avansate sunt cel mai bun efect vizual. Însă chiar dacă unele lucruri nu funcționează, scenografia realizată de Bianca și Sabina Veșteman reprezintă un refugiu cu multe umbre, simboluri și detalii în care să te pierzi și pe care să le admiri.
Teatrul Apollo 111, București
„Psycho”, după o idee de Robert Bloch
Regie: Iris Spiridon
Distribuție: Istvan Teglaş, Vlad Bîrzanu, Ioana Mărcoiu, Andrei Radu / Răzvan Krem Alexe, Ghighi Eftimie
Scenografie: Bianca și Sabina Veșteman
Adaptare muzicală și reorchestrare: Petru Damșa
Foto: Adi Bulboacă
Print