Singurătatea. Suportabila singurătate. O sintagmă pe cât de frumoasă şi seducătoare, pe atât de periculos de urcat pe scenă. Şi nu oricum, ci avându-l drept ghid pe bunul doctor Cehov. Tema aleasă de Miklós Bács pentru ediţia aniversară a Galei Tânărului Actor HOP 2017 a fost un prilej de introspecţie şi stat de vorbă cu tine însuţi. Nu au existat glamour şi fast, ci muncă asumată şi încurajarea de a te privi în ochi pe tine ca artist, de a sta faţă în faţă tu, omul, cu celălalt tu, artistul, în încercarea de a-i aduce împreună pe scenă, într-o expresie artistică rotundă şi sinceră.
Nu mulţi au reuşit. Pe cât de seducătoare este această premisă, pe atât de mult curaj presupune. Avem impresia că ştim noi mai bine ce şi cum şi îl avem pe Anton Pavlovici în buzunarul de la piept, prea l-am pritocit la clasă şi acum suntem doar actori profesionişti, cu diplomă, una-două spunem un monolog de stă mâţa în coadă. Dar nu e deloc aşa. A fi simplu pe scenă este, poate, cel mai dificil. E nevoie de cunoaştere de sine şi de înţelegere şi de gând coerent şi de privire vie şi concentrare şi de adevăr asumat şi de relaţie cu partenerul şi de multe, multe amănunte care îşi cer dreptul la existenţă pe scenă. Nu e loc pentru generalităţi banale. Cu atât mai mult cu cât eşti singur pe scenă. Singur în singurătatea declarată, căutând un „împreună” în public.
Concurenţii au avut şi anul acesta de susţinut proba étude-ului. Acea mostră de lucru concret în care situaţia şi relaţia trebuiesc dezvoltate prin acţiuni găsite în acel „aici şi acum” despre care, nu-i aşa?, avem impresia că ştim tot ce e de ştiut. Pe cât de discutat şi întors pe toate feţele a fost acest studiu şi pentru care, culmea, profesioniştii au avut nevoie de explicaţii mai ceva ca publicul inocent, pe atât de oportun şi simplu îmi pare a fi: dacă la momentul de monolog a existat o pregătire mai mult sau mai puţin coordonată de un ochi din afară, o mizanscenă premeditată, care fac ca şansele actorului de a „păcăli” spectatorul să crească exponenţial, la étude se vede în timp real, la scară 1 la 1 cine cât gândeşte pe scenă; fără artificii, fără trucuri, fără „să joace”. Or, parcă eram cu toţii de acord că e nevoie de gând constant şi consistent pe scenă. Şi atunci de ce atâta zarvă?
La proba individuală, cei 12 concurenţi au avut de disputat 4 premii. Şi bine că nu au existat mai multe. Atât de clare au fost diferenţele, atât de evidente calităţile şi defectele, încât, dacă mai exista un premiu pe care Juriul ar fi trebuit să îl acorde, situaţia se complica. Aşa, a fost numai o problemă de nuanţe pentru a delibera cine din cei patru ce premiu să primească. Premiul pentru Cel Mai Bun Actor i-a revenit lui Mihai Florian Niţu – cel mai bun dintre cei puţini, pentru un monolog în care cele trei sferturi de „Hamlet” au depășit cu mult calitatea artistică ale pătrimii de „Ivanov” rămase pentru final, când energia fusese deja consumată, iar sinceritatea înlocuită cu un dramatism gonflat. Premiul pentru Cea Mai Bună Actriţă i-a fost acordat Blancăi Doba pentru un moment care, deşi nu a servit-o 100%, i-a pus în valoare câteva atu-uri clare pentru scenă. Premiul „Sică Alexandrescu” – Premiul Special al Juriului i-a fost acordat Marcelei Nistor – cea mai sinceră dintre toţi participanţii. Cu umor, inteligenţă, asumare, carismă şi gând coerent, şi-a transformat „defectul” de dicţie în aliat şi ne-a dat în cuvinte puţine o temă de gândire: „M-am pierdut pe mine şi asta doar pentru că am schimbat un accent” – simplu, frumos, armonios generos şi cu mult suflet. Premiul „Ştefan Iordache” – Marele Premiu i-a revenit Cosminei Olariu pentru cel mai lucrat şi bine gândit moment al Galei. Un recital în care a reunit trei personaje din „Livada de vişini” – cele care i s-au potrivit cel mai bine – şi a reuşit să îşi desfăşoare ca un evantai mijloacele artistice şi potenţialul tuturor faţetelor sale; de la forţă la sensibilitate, de la dramă la comedie, totul cu mult control, gând limpede, bucuria de a fi pe scenă, măsură şi ritm susţinut.
La secţiunea grup, diferenţele dintre cele două spectacole prezentate au fost atât de evidente, încât aproape că nu a existat competiţie. „De ce, Anton Pavlovici Cehov?” în regia lui Cătălin Bocîrnea este un spectacol în adevăratul sens al cuvântului; rotund, deplin, inventiv, bine motivat de relaţiile scenice, interpretat cu nuanţe şi intenţii susţinute de gând, cu metafore subtile şi umor conţinut. De cealaltă parte, „MoscoOova” în regia lui Florin Liţă a arătat ca nu exerciţiu al unui student care nu se ia prea în serios, dar în schimb are pretenţia de a spune totul dintr-o răsuflare. Teme aruncate la modul general pe scenă, semne care trimit în toate direcţiile fără coerenţă, actori abandonaţi într-o atmosferă care se vrea importantă, dar nu ştiu nici măcar vag ce au de interpretat cu adevărat.
Singurul premiu ale cărui motivaţii îmi scapă a fost cel acordat de către Ileana Lucaciu în numele Dorinei Lazăr „pentru prestanţă şi rostire scenică”. Dacă Mihai Florian Niţu are într-adevăr prestanţă, rostirea sa scenică nu a fost nici pe departe cea mai performantă din concurs. Atât Adrian Dima, cât şi Cosmin Stănilă erau cei care şi-ar fi putut disputa pe bună dreptate acest titlu. Fără a mai pune la socoteală că tot Cosmin Stănilă a dovedit cu rolul său din „De ce, Anton Pavlovici Cehov?”, étude-ul şi fragmentul de film că a fost cel mai bun actor de la Gala HOP, care, din păcate, nu a putut intra, însă în competiţia pentru acest premiu.
Gala Tânărului Actor HOP 2017 nu a fost deloc o ediţie aniversară festivistă şi e bine că nu a fost aşa. A însemnat o lecţie în plus dată de Miklós Bács despre muncă, respect şi a fi împreună. Despre acea „putere de a îndura” pe care de prea multe ori o luăm drept glumă şi despre care ne facem că uităm. Iar inteligenţa şi umorul investite cu ultima picătură de energie în spectacolul-copertă de final sunt dovada că a existat şi acea Bucurie cu majusculă. Dacă putem sta împreună cu adevărat, fără să ne mai pese dacă am terminat la Cluj sau la Bucureşti, dacă avem atâta sinceritate, încât să ne bucurăm cu toţii – şi cei de pe scenă, şi cei din sală – fără mofturi şi pretenţii sforăitoare de elitisme răsuflate, ci cu sufletul şi mintea deschise, atunci putem spera să existăm într-adevăr ca breaslă. Altfel, rămâne doar nostalgia unor zile de început de toamnă petrecute la malul mării. Şi parcă ar fi, totuşi, prea puţin.
Foto Maria Ștefănescu