Dacă e-adevărat că muzica / E hrana dragostei, cântare daţi-mi, / Să-mi satur dorul ăsta fără saţiu – spunea Shakespeare, prin cuvintele Ducelui Orsino, într-A douăsprezecea noapte. Cu dragoste pentru muzică şi hrana pe care aceasta o dăruieşte teatrului, pare să fi fost realizată şi actuala selecţie FNT, ediţia 24, recent încheiată. Diversitatea mişcării teatrale autohtone, plaja largă şi vie în care palpită – s-au regăsit în programul festivalului: de la musicaluri în adevăratul sens al cuvântului (şi al montării) la teatru-dans sau teatru coregrafic, de la spectacole muzicale de mare anvergură (estetică şi tehnică) până la mici bijuterii punând în valoarea Arta Actorului şi rigoarea unor trupe. Meritul îi aparţine directorului artistic FNT, criticul de teatru Marina Constantinescu, care mărturisea: Am un respect enorm faţă de toţi artiştii care îşi fac profesiunea cu devotament, încredere şi nebunie, într-un timp în care cultura, arta, educaţia par să nu mai conteze. Nici măcar în plan secund.
Or, exact acest respect s-a văzut într-o selecţie ce a pus adesea în balanţă termenii ce i-au fost asociaţi: „vitrină” vs. „radiografie”. Căci dacă vitrina are scopul declarat de a expune cele mai bune mărfuri noi sau piesele de muzeu ce au rezistat timpului, radiografia este necesară unei analize complete a fenomenului, cu tot ceea ce implică el – şi bune, şi bube. Cine a avut ochi de văzut şi urechi de auzit (vorbele şi muzicile), observatorii atenţi şi lucizi, nepărtinitori – şi-au alcătuit fără doar şi poate o imagine destul de fidelă a ceea ce înseamnă teatrul azi, acum, în România. Sigur că nicio selecţie din lume nu poate fi exhaustivă (de aceea se numeşte selecţie) şi e drept că au lipsit spectacole – poate – reprezentative. Dar regulile algebrei (cea care se ocupă cu numerele) şi ale geometriei (care se referă la spaţii) şi-au spus cuvântul cu forţa cu care numai matematica o poate face.
Două lucruri poate s-au înţeles, totuşi, după această ediţie FNT. Pe de o parte, că publicurile nu mai sunt ceea ce par a fi pentru mulţi dintre aşa-numiţii „receptori specializaţi” (din toate compartimentele teatrale – practicieni şi teoreticieni deopotrivă), care continuă să stabilească ierarhii personale – de multe ori diferite de cele determinate de eterogenitatea secolului XXI.
Pe de altă parte, că generaţiile se schimbă vizibil, cu o rapiditate imprimată de acelaşi secol, şi că etichetele aplicate – în timp sau din comoditate – încep să se desprindă. De multe ori, în acest festival, s-a dovedit că „împăratul e gol” şi că valoarea hic et nunc îşi spune cuvântul, indiferent de vârstă, experienţă, limba vorbită sau spaţiul geografic din care provin artiştii. Şi că emoţia – în stare pură sau în formele ei intelectuale – nu ţine cont de nicio etichetă.
„West Side Story”, producţie FNT şi UNITER, regia şi coregrafia: Răzvan Mazilu FOTO Dani Ioniţă
Cu adresabilitate directă emoţiilor, musicalul pare să fie soluţia într-o perioadă de criză a societăţii contemporane. Lumea culturală cu care ne-au obişnuit mileniile de existenţă a omenirii, despre care am învăţat şi am regăsit-o în moştenirile sale, este pe cale de dispariţie. Moartea termică a simţurilor (păcat capital al omenirii civilizate) ameninţă întregul fenomen de receptare a artelor – în general, a teatrului – în special. De aceea, în faţa retragerii celorlalte arte în laboratorul experimentării structurilor deschise şi într-o adevărată „nebunie” a formelor actuale de teatru, musicalul poate deveni şi în România acel stimulent de redeşteptare a simţurilor noilor publicuri şi de primenire a celor vechi. Indiferent de vârstă, pregătire educaţională sau back-ground cultural, toate categoriile pot fi sensibilizate de complexitatea acestui gen, prin realizare artistică, producţie, desfăşurare de forţe, într-un cuvânt – spectaculozitate.
Această convingere pare s-o fi avut şi directorul artistic al Festivalulului Naţional de Teatru, care a mizat pe forţa muzicii ca „hrană a sufletului”. Iar ideea de a include în program o producţie proprie FNT şi UNITER (cu toate cheltuielile implicate – multe eforturi şi cât se poate de puţini bani) nu poate fi decât salutată. Responsabilitatea artistică i-a revenit coregrafului, dansatorului şi regizorului Răzvan Mazilu, care îşi pune semnătura de autor pe un hit al tuturor timpurilor: musicalul „West Side Story”. Bazat pe un concept al coregrafului Jerome Robbins, creat de Leonard Bernstein (muzică), Arthur Laurents (libret) şi Stephen Sondheim (versuri), „West Side Story” transformă trista întâmplare-a lui Romeo şi-a Julietei sale într-un adevărat mit contemporan, dominat de tristeţea lipsei de orizont pentru atâţia tineri ai metropolei moderne. După mai bine de jumătate de secol de la premiera din 1957, valabilitatea îi rămâne intactă. Şi conceptual şi muzical. De aceea, poate, a fost preferat acest titlu şi apoi promovat ca „manifest al generaţiei tinere”.
Spectacolul, coprodus de teatrul gazdă – Odeon –, aduce pe scenă numai tineri, indiferent de vârsta din buletin. Din cei aproape o sută de participanţi la casting, au rămas doar un sfert, crème de la crème, posibilii „actori totali”, pregătiţi să joace, să cânte, să danseze, în acel sincretism specific musicalului. Entuziasmul, energia, bucuria de a fi împreună pe scenă au lăsat în urmă toate greutăţile şi au suplinit toate neîmplinirile. Datarea subiectului (implicit – a libretului) şi dificultatea partiturii (un amestec încă neegalat de muzică clasică, jazz şi musical) au fost depăşite cu încredere şi voinţă. Vocea bine antrenată şi farmecul Anei Bianca Popescu (în rolul Mariei), aplombul şi dinamismul Alinei Petrică (Anita), candoarea şi seriozitatea lui Lucian Ionescu (Tony) au emoţionat audienţa. Iar scenele de ansamblu (fie în cheie comică – „Officer Krupke” sau „America”, fie ca baladă unind, la propriu şi la figurat, scena cu sala – „Somewhere”) s-au ridicat la profesionalismul pe care îl presupune o astfel de montare.
Dornic, probabil, să se infuzeze de tinereţea actorilor, Răzvan Mazilu se urcă el însuşi pe scenă, alături de asistenta sa într-ale coregrafiei, Judith State, în momente de dans, dublând prin mişcare (uneori redundant) povestea cântată a celor doi protagonişti. Nu şi în emoţie, de care, parcă, regizorului îi e teamă. Finalul este deplasat într-o altă zonă teatrală, spectatorului îi este refuzată lacrima, distanţarea revine (aproape brechtian) ca o coborâre cu picioarele pe pământ. Pe pământul unui Bucureşti prezent, altul decât New York-ul secolului trecut. Misiune îndeplinită. La săvârşirea ei contribuie cu asupra de măsură Orchestra Naţională Simfonică a României, alcătuită din instrumentişti la fel de tineri precum interpreţii, conduşi de dirijorul Gabriel Bebeşelea. Last but not least, costumele Doinei Levintza conferă acea culoare de care niciun musical din lume nu poate să se lipsească (fie şi în lipsa decorurilor bogate).
„Cabaret” / Teatrul German de Stat Timişoara, regia şi coregrafia: Răzvan Mazilu FOTO Maria Ştefănescu
Răsfăţat în ultimul an cu forma spectaculară pe care mărturiseşte că o simte cel mai bine, acelaşi Răzvan Mazilu semnează regia şi coregrafia unui alt hit al genului: „Cabaret”, o producţie 2014 a Teatrului German de Stat Timişoara. Bazat pe piesa „I Am a Camera” de John van Druten şi povestirile lui Christopher Isherwood, musicalul are o echipă de creatori redutabilă: Joe Masteroff (libret), John Kander (muzică) şi Fredd Ebb (versuri). Premiera mondială din 1966 avea să fie urmată de succesul filmului din 1972 (cu Liza Minnelli în rolul principal), ambele în regia şi coregrafia lui Bob Fosse. (Peste ani, echipa compozitor-versificator urma să reitereze acest succes, odată cu musicalul „Chicago” şi ecranizarea sa celebră.)
Sunt un aparat de fotografiat cu diafragma deschisă, oarecum pasiv, fotografiind, negândind. Într-o zi, toate acestea vor trebui developate, tipărite cu grijă, fixate… – astfel începe povestea tânărului scriitor american îndrăgostit de o cântăreaţă de cabaret din Berlinul anilor ’30, anii ascensiunii naziste. Fidel misiunii sale, Teatrul German timişorean nu uită trecutul şi istoria. Dar le readuce în contemporaneitate într-o formă ce permite un alt fel de acces al publicului înspre ele. Nu întâmplător, poate, musicalul „Cabaret” a fost primul spectacol din FNT care şi-a epuizat biletele. În schimbul lor, spectatorii au primit o producţie profesionistă, purtând marca seriozităţii germane în haine de cabaret. Spaţiul şi costumele imaginate de scenograful Dragoş Buhagiar imită vestitul local şi pe „ocupanţii” acestuia, iar orchestra condusă de dirijorul şi compozitorul Peter Oschanitzky acompaniază actorii, dintr-o lojă poziţionată deasupra scenei.
Şi în acest caz, muzica este vedeta spectacolului. Dar dacă „West Side Story” este îndreptat cu precădere spre zona coregrafică (prin ideea originală şi apoi prin regie), „Cabaret” este un produs cu preponderenţă dramatic. Materialul sursă (prin subiect şi construcţie), precum şi remarcabila trupă a teatrului conduc înspre aceasta. Iar limba germană estompează linia de demarcaţie între emoţia musicalului (adesea caldă, precum în vechea operetă) şi răceala aproape dură a cabaretului nemţesc. Cele două componente se regăsesc într-un echilibru perfect în rolul maestrului de ceremonii al Clubului Kit Kat, construit cu rigurozitate şi forţă de Georg Peetz. Îi stau alături protagoniştii celor două poveşti paralele de dragoste. Pe de-o parte – cu distanţarea necesară genului – tineri, dar experimentaţii Daniela Török şi Konstantin Keidel, în rolurile scriitorului şi cântăreţei. Pe de altă parte – cu experienţa vârstei şi afectele-i specifice – Ida Jarcsek-Gaza şi Christian Bormann, în rolurile Domnişoarei Schneider şi al Domnului Schultz, parteneri ai unei imposibile iubiri târzii între o nemţoaică şi un evreu. Emoţia (cuvânt cheie) transpare tocmai din această poveste paralelă (potenţată şi de vocea lui Christian Bormann, artist invitat din Germania), dar şi din finalul dătător de fiori, atent lucrat de regizorul Mazilu cu actorii trupei. Un spectacol aparte.
„Mozart Steps” / Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu, regia şi coregrafia: Gigi Căciuleanu FOTO Florin Biolan
În diversitatea formelor de teatru reunite sub genericul FNT am mai regăsit una, profund originală: coreosofie. În sala Centrului Cultural „Ion Manu” Otopeni, muzica lui Mozart s-a auzit altfel. A fost acompaniată de paşi de dans şi ritmată de tablouri decurgând unele dintr-altele, împletite într-o poveste despre condiţia umană. „Mozart Steps”, un spectacol coregrafic de Gigi Căciuleanu, a deschis stagiunea 2013 / 2014 a Teatrului Naţional „Radu Stanca” Sibiu. Sonorităţile sale ne-au purtat de la primii paşi ai omului până la salturile sale cele mai îndrăzneţe, în stilul inconfundabil al unui artist care ştie să transforme orice gest în pretext pentru o coregrafie a emoţiilor. Limbajul propus de Căciuleanu e mai mult decât o combinaţie ingenioasă de gestualitate simbolică şi mesaje dramatice subtil inserate. E modalitatea unui artist unic de a le vorbi tuturor spectatorilor despre lume, despre Mozart şi despre sine însuşi printr-o suită de imagini vivante create de corpurile dansActorilor. Ca acompaniament sonor: muzica extrasă de pe albumele „Mozart în Egipt” (1997 şi 2005) orchestrate de francezul Hughes de Courson, o combinaţie între lucrările compozitorului şi sunete, ritmuri, instrumente specific egiptene, o muzică în care se regăsesc mai multe civilizaţii şi tot atâtea religii.
Spre deosebire de spectacolul „D’ale noastre” şi-al său comic suculent al scenelor, „Mozart Steps” e o creaţie sobră. Însă nu alunecă defel în patetism, nici chiar atunci când sugerează – prin elemente de recuzită simple, dar ingenios folosite – că destinul uman e o răstignire lentă. Spectacolul este o meditaţie lucidă, ce sfârşeşte într-o baie de lumină, inundând deopotrivă scena şi sala, ca nevoie de spiritualitate, dar şi ca orbire, ca neputinţă de a discerne esenţialul. Imaginea unui Christ care se rostogoleşte ignorat de partizanii cauzelor inexistente încununează o operă coregrafică riscantă, dar reuşită. (Scenografia şi light design-ul îi aparţin aceluiaşi Gigi Căciuleanu.) E, în definitiv, un spectacol de dans cu actori şi un îndemn la redescoperirea unor valori clare strecurat printre imagini abstracte. E un paradox pus în scenă de o trupă omogenă, gata să traverseze cu succes graniţa dintre teatru şi dans, pentru un public eterogen: admiratori devotaţi coregrafului, dar şi cei care de-abia se apropie de opera sa, trăind cu toţii bucuria muzicii şi a mişcării.
„Sânziana şi Pepelea” / Teatrul Naţional Cluj-Napoca, regia: Alexandru Dabija FOTO Adi Bulboacă
Să cânte muzica! Melancolia / cântărilor e hrană bună pentru / îndrăgostiţi – spunea acelaşi Shakespeare în „Antoniu şi Cleopatra”. Hrană bună pare a fi muzica şi pentru o serie de regizori consacraţi, care, de ani buni, n-o consideră doar element adjuvant în spectacolele lor, ci îi dau Cezarului… ce-i al Cezarului.
Fin cunoscător şi îndelung ascultător de muzici din toate vremurile şi genurile, Alexandru Dabija s-a lăsat inspirat de naivitatea hazlie şi jucăuşă a copilăriei teatrului românesc. Feeria naţională „Sânziana şi Pepelea” de Vasile Alecsandri este doar punctul de plecare pentru spectacolul Teatrului Naţional Cluj-Napoca. Reinventat şi regândit regizoral, textul îşi capătă muzica originală compusă de Ada Milea şi Anca Hanu. Rezultatul: o comedie savuroasă, plină de o suculentă fantezie vizuală, cinetică, muzicală. Basmul este pogorât în satul moldovenesc arhetipal, cu tot bestiarul comicului rural: cioporul de babe, popa, proasta satului – cu toţii agitându-se într-o hărmălaie energică. Şi la nivelul curţii împărăteşti găsim un Papură Vodă buimac şi coleric (Radu Lărgeanu), stropşindu-se (la propriu şi la figurat) la curteni, oaspeţi şi duşmani deopotrivă. Până şi Zmeul (Ionuţ Caras) e de o agresivitate molcomă, mai perfidă părând a fi malefica adolescentă Codruţa / Muma Pădurii (Cristian Grosu). Pretendenţii Lăcustă şi Pârlea sunt, fireşte ardeleni, pentru a desăvârşi anecdotica tipologică şi verbală.
Parcursul spectacolului este permanent însoţit de imagini sau personaje extrase din religia creştină. Pe lângă prezenţa continuă a Cuviosului Mihnea Trompetistul (Mihnea Blidariu), îi avem pe celebrii Păcală şi Tândală în straie de prelaţi catolici, în opoziţie cu ortodoxismul poporului, reprezentat de babe şi preot. Nimic nu este blasfemiator. E semnalat „doar” rolul comic pe care l-au avut întotdeauna reprezentanţii clerului în folclorul autohton. Muzica inspirată, interpretată live şi coregrafia lui Florin Fieroiu deplasează spectacolul până spre graniţa musicalului. Actorii au chemare şi înzestrare pentru cânt – încântătoare Anca Hanu ca Sânziana –, dar şi pentru mişcările executate cu îndemânare şi umor. Râsul devine hohot exploziv în scenele de „subjugare coregrafică” impusă de cimpoiul fermecat al lui Pepelea (Matei Rotaru). În scenografia sugestivă şi eficientă a lui Cristian Rusu, în buna îmbinare de tradiţional şi modern a costumelor, actorii teatrului clujean se bucură de comedia moldoveanească. Distribuiţi şi în câte două sau trei roluri, ne aduc o variantă actuală, alertă inteligentă şi, mai ales, comică a piesei lui Alecsandri, pe care Dabija îl traduce cu succes în limba Bucureştilor de secol XXI.
„Viaţa-i mai frumoasă după ce mori” / Teatrul „Tomcsa Sándor” Odorheiu Secuiesc, regia: Mihai Măniuţiu FOTO Maria Ştefănescu
Poate cea mai plăcută surpriză din această ediţie mi-a rezervat-o producţia Teatrului „Tomcsa Sándor” din Odorheiu Secuiesc. „Surpriză” – pentru că (trebuie să mărturisesc cu ruşine) nu mai văzusem nicio producţie de-a companiei. „Plăcută” – pentru că spectacolul lui Mihai Măniuţiu (regie şi text) mi-a ţinut un zâmbet întipărit pe faţă timp de mai bine de o oră. Şi asta în pofida titlului: „Viaţa-i mai frumoasă după ce mori”… De fapt, e vorba de o suită de texte scrise, rescrise şi apoi recombinate de autor special pentru actorii trupei maghiare, cărora li se adaugă coregrafia Vavei Ştefănescu şi muzicile lui Şerban Ursachi, un mai vechi colaborator al regizorului. Nici inserţiile muzicale până spre limita musicalului nu sunt, de fapt, o noutate în spectacolele lui Măniuţiu, dar, de data aceasta, demersul este susţinut de o trupă excelent pregătită.
„Cabaret-metafizic” este denumit acest text-pretext, ce atacă tema gravă a morţii. Şi locul central pe care ea îl ocupă în viaţă. În viaţa noastră. Frica de moarte, frica de necunoscut, ipotetica viaţă de apoi sunt tratate cu seninătate şi mult umor de personajele adunate într-o grădină de vară, sub un copac rămuros, stingându-şi vorbele cu bere. Poveşti de… moarte se adună una după alta într-un loc pe deasupra căruia nu trec avioanele şi în care nu opresc trenurile. Culorile sunt puternice (scenografia: Tudor Lucanu) şi lumina stranie (light-design: Toásó István). De fapt, este întuneric continuu în această lume din spatele zidului, chiar dacă viaţa pare să curgă la fel. Să fie Purgatoriul sau Grădina Raiului cu-al său Arbore al Vieţii? „Cu uşile închise” pare a fi această lume, dar… suntem aici sau dincolo? Oare ce se ascunde în spatele zidului? Finalul spectacolului – desprins parcă din filmul „E.T.” – nu dă un răspuns. Îl dau actorii, în schimb, printr-o performanţă scenică remarcabilă, bazată pe antrenament muzical şi coregrafic, disciplină, rigurozitate şi umor. În plus – curajul de a deschide uşi, de a sparge ziduri al întregii echipe de creaţie.
„Castingul dragului” / Teatrul Naţional Târgu-Mureş – Compania „Tompa Miklós”, regia: Radu Afrim FOTO Andrei Gîndac
Bucuria primei întâlniri cu trupa teatrului din Odorheiu Secuiesc a fost urmată de cea a reîntâlnirii cu Compania „Tompa Miklós” a Teatrului Naţional Târgu-Mureş. Actori pe care, în ultimii ani, i-am văzut jucând şi Shakespeare, şi Lessing, şi Gorki. De data aceasta, la FNT au fost invitaţi cu un spectacol de Radu Afrim – regie şi texte. De fapt, textele aparţin interpreţilor, care şi-au conturat – fiecare – câte un personaj sau mai multe (purtând chiar numele lor proprii), ce se înscriu în largul interval dintre naturalism şi suprarealism. Cu tente absurde, fireşte. „Castingul dracului” este titlul românesc al spectacolului, pornind, la rândul său, de la numele unui actor devenit personaj: Ördög Miklós Levente („ördög” = drac, diavol). „Baron local” de Secuime, cu amintiri dureros de comice din copilăria petrecută în perioada comunistă, acesta vrea să-i ofere fiului său Ricsi, un soi de Richie Rich în variantă autohtonă, o straşnică petrecere de ziua lui. Ca urmare, organizează un casting, pentru a desemna „artistul” ce va avea onoarea să-i distreze copilul, dar va câştiga şi-un premiu de cinci mii de euro. „Arcul peste timp”, între „Cântarea României” şi actualele concursuri star-system, este de-un comic înfricoşător pentru cei care au trăit acele vremuri. Dar, odată admisă similitudinea la nivel conceptual, temerile sunt rapid uitate, lâsând locul hohotelor de râs – prilejuite de cohorta de personaje ce se perindă la casting.
Citatele culturale muzicale (de la simfonică la pop, de la folclor la manea), cinematografice, legendele secuieşti şi glumele interne (din comunitate sau teatru) se succedă cu o repeziciune greu de urmărit de nevorbitorii de maghiară. Chiar şi aşa, însă, galeria de portrete create de actorii companiei – Homo Ludens multiplicat – dovedeşte încă o dată că profesionalismul unei trupe poate suplini aparenta subţirime a oricărui pretext scenic. Şi că pofta de joc, de joacă şi de râs – susţinute însă de date actoriceşti solide, de antrenament şi disciplină – nu alunecă obligatoriu în şuşanea. Muzica lui Vlaicu Golcea, dar, mai ales, coregrafia alertă şi atentă a lui Andrea Gavriliu dau forma finală acestui produs dificil de categorisit, dar nu mai puţin provocator. Pentru actori şi publicuri.
Poveştii mele despre muzicile Festivalului Naţional de Teatru 2014 îi mai lipseşte un capitol important. Cel dedicat spectacolului oaspete străin: „Donka – O scrisoare către Cehov”, o producţie a Companiei Finzi Pasca din Elveţia şi a Festivalului Internaţional de Teatru Cehov. Acesta s-a scris, însă, mai mult prin imagini, ca un poem vizual regizat de Daniele Finzi Pasca, artist atras de amestecurile generatoare de senzaţii. Actorie, circ, cântec, dans şi lumină, într-o succesiune de scene-fotografii în mişcare. Şi o trupă care le poate face pe toate. Coloana sonoră a Mariei Bonzanigo şi acest spectacol adresat în primul rând simţurilor trimit, în final, către alte versuri shakespeariene: Acel care nu simte / puterea muzicii şi nu-l atinge / măiastra întâlnire dintre tonuri, / viclean este! Tâlhar şi trădător!… / Gândirea lui închisă e ca noaptea… / Să nu te-ncrezi în el!
Print