Sâmbătă, în a doua seară a Bienalei Internaţionale Reflex 2 de la Sfântu Gheorghe, sala neprietenoasă de la Casa de Cultură a găzduit un eveniment cu totul remarcabil: o reprezentaţie a producţiei „Radio Muezzin“, pe care trupa de teatru Rimini Protokoll de la Berlin a pus-o în scenă, împreună cu regizorul Stefan Kaegi, un spectacol – termen mai mult sau mai puţin adecvat – care din 2009 se plimbă pe la o mulţime de festivaluri, fără, totuşi, a se juca des.
Stefan Kaegi este elveţian. A fost jurnalist, apoi a devenit regizor de teatru. A înfiinţat la Berlin trupa Rimini Protokoll, cu care experimentează teatrul documentar. A făcut un documentar pornind de la call center-urile din India, apoi unul despre viaţa şoferilor de camion din Bulgaria, spectacolul jucându-se chiar într-un TIR. În 2006, când se afla în Siria, a auzit într-o zi – aşa cum povestea într-un interviu – un clic ciudat, mecanic, în clipa în care muezzinul îşi încheia chemarea la rugăciune. „A fost foarte ciudat. A semănat cu sunetul de la sfârşitul unui buletin de ştiri difuzat la radio. M-am întrebat dacă sigur o fi un glas de muezzin“, a explicat Kaegi. Atunci, era într-adevăr un glas de muezzin, însă regizorul va fi şocat de hotărârea guvernelor la putere în Siria, Iordania şi Egipt de a trasmite Ashan-ul (chemarea la rugăciune) în direct la radio, sfântă misiune şi slujbă remunerată ce să le revină numai câtorva dintre miile de muezzini, care vor trebui să-şi găsească de lucru.
De aici, hotărârea regizorului de a realiza o producţie despre viaţa muezzinilor ce trăiesc şi slujesc în miile de moschei de la Cairo, unde a călătorit şi a făcut cercetare directă, discutând cu sute de persoane implicate. Ideea unui spectacol de teatru documentar, în care limbajul imaginii video vine în sprijinul discursului scenic susţinut de patru muezzini adevăraţi, care n-au nicio legătură cu actoria sau cu arta de vreun fel, în accepţiunea europeană a cuvântului, s-a dovedit cel puţin interesantă, reprezentaţiile producţiei fiind primite cu entuziasm peste tot începând din anul 2009, când a avut loc premiera.
Entuziast a fost şi publicul venit la festivalul în desfăşurare la Sfântu Gheorghe, dacă ne luăm după aplauzele cu care a răsplătit invitaţii după o oră şi jumătate în care au stat în faţa lui, pe scenă, patru muezzini din Cairo şi au povestit despre viaţa lor de zi cu zi. Au explicat, au gesticulat, au arătat cum se face chemarea la rugăciune, au făcut mici glume, au vorbit firesc despre o vocaţie devenită profesie graţie harului şi devotamentului faţă de o credinţă religioasă şi ritualurile ei, forme de expresie împietrite în timp, pe care Ministerul Afacerilor Religioase din Egipt le destramă recurgând la minunile progresului. Decizia de a transforma legătura directă, intimă dintre credincios şi Allah, intermediată de glasul muezzinului, şi de a standardiza chemarea la rugăciune prin tehnologie – iată ţinta dinscursului critic existent în discursul narativ ce se desfăşoară cu simplitate pe scenă.
Progres versus tradiţie în lumea religiei este, de altfel, una dintre temele ce apar mereu în povestirile spuse de muezzini, cărora regizorul nu le atribuie o convenţie, cu alte cuvinte, pe care nu-i distribuie în câte un rol, ci-i aduce în faţa publicului să povestească simplu (despre copilărie, familie, vecini, viaţa în moschee etc.), într-un eveniment care este la fel de bine un studiu de antropologie şi sociologie. Un eveniment pe care-l putem considera teatru, dacă intrăm în jocul înşelător propus de convenţia spaţială (scena, delimitată clar de spaţiul destinat privitorilor) şi de alte câteva convenţii formale (printre care luminile), dar pe care la fel de bine l-am putea lua drept un desuet (şi de aceea de impact) exerciţiu de artă narativă, care ne trimite iute la începuturile imemoriale ale acţiunii universal umane, care este povestitul. El particularizează individul, luminându-i şi trăsături pe care-şi propune să le arate, şi caracteristici ce se dezvăluie inconştient. Cât e adevăr şi cât e teatru într-o astfel de producţie de teatru documentar se întreba pe bună dreptate cronicarul de la cotidianul „The Guardian“ şi, odată cu el, se întreabă oricine a văzut spectacolul.
Iată, pe scurt, informaţiile de bază pe care spectatorul, invitat să gândească şi să-şi imagineze, le prelucrează pentru a obţine un portret al celor patru protagonişti: 1. Gouda Hussein Bdawy s-a născut aproape orb şi aşa a rămas, şi-a descoperit chemarea când s-a făcut muezzin, e mândru de slujba lui, face două ore cu autobuzul până la moscheea la care lucrează, ascultă Radio Coran, se uită la meciurile de fotbal ale Naţionalului Egiptului, este căsătorit, are copii şi emană blândeţe nesfârşită; 2. Electrician, Abdelmoty Abdelsamia Ali Hindawy a fost rănit grav într-un accident rutier; pentru recuperare, a petrecut mult timp într-o moschee, alături de imam, iar în cele din urmă acesta l-a sfătuit să-şi încerce vocea şi credinţa devenind muezzin; acum are o pată întunecată pe frunte, despre care spune că s-a format în urma prosternării din timpul rugăciunii; este căsătorit şi are copii; 3. Mansour Abdelsalam Mansour Namous este tot egiptean şi a venit dintr-un sat la Cairo ca să se facă muezzin, ceea ce s-a şi întâmplat; ca să câştige în plus, mai lucrează într-o patiserie; asemenea altor muezzini, face curăţenie în moschee, este căsătorit şi are copii; 4. Muhammad Ali Mahmoud Farag, cel mai tânăr muezzin ales de regizor, lucrează la cea mai mare moschee din Cairo, în care încap mii de oameni; pasionat halterofil, este blând şi-şi întreţine relaţiile cu diverse cunoştinţe; a câştigat un premiu la un concurs de citirea Coranului din Malaezia.
Povestirile lor curg repede, simplu, firesc. Ei nu interpretează, ci pur şi simplu povestesc despre ei înşişi pe scenă, cu ajutorul imaginilor care se derulează în spatele lor pe mai multe ecrane. Realizatorii nu recurg la efecte ieftine, care ar crea senzaţia de artificialitate sau de basm. În graniţele istoriei orale, amplasează istorii de viaţă pe care le oferă publicului ca subiecte de meditaţie. Impactul este, probabil, acelaşi dintotdeauna. Simplu şi sigur. Într-un oraş ca Sfântu Gheorghe, exemplu fericit de amestec între etnii şi culturi, ca şi Berlinul în care a fost realizat, „Radio Muezzin“, prezentat într-un festival de ţinută ce-i arată publicului faţete mai puţin cunoscute aici ale acelei lumi, va rămâne o mostră reuşită de teatru documentar, care cuprinde întotdeauna o componentă socială fertilă pentru dezbatere.
Print