Radu-Alexandru Nica: Nu mă interesează teatrul militant

La începutul lunii martie, la Teatrul „Regina Maria” din Oradea a avut loc premiera spectacolului „Cometa” de Justine del Corte, în regia lui Radu-Alexandru Nica. O montare pe care regizorul o dorește o formă de meditație și asupra fericirii, și asupra sensurilor teatrului. Radu-Alexandru Nica a pus în scenă spectacole în unele dintre cele mai importante teatre din țară, multe la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, unde, de curând, i-au fost reluate „Breaking the Waves” și „Nora”. În 2013, Radu-Alexandru Nica a publicat volumul „Nostalgia Mitteleuropei. O istorie a Teatrului German din Sibiu”, la Editura Eikon, pentru care juriul UNITER de nominalizări l-a propus secției române a AICT, pentru acordarea unui premiu. Înaintea premierei cu spectacolul „Cometa” de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea am stat de vorbă cu regizorul Radu-Alexandru Nica. Despre tendințe și direcții personale, despre tendințe și direcții în teatrul actual…

De câte ori stăm de vorbă se simte în cuvintele tale o formă de revoltă mocnită… La adresa sistemului teatral de la noi? La adresa lumii?

N-aș vrea ca această revoltă să fie percepută ca un lucru în sine, dar, într-adevăr, mă deranjează foarte tare faptul că la noi sunt destui creatori valoroși, dar foarte puțini sunt preocupați de a se reinventa, de a duce teatrul mai departe. Până la urmă ceea ce învinge este frica de eșec și fiecare se branduiește. Practic, mergi la spectacolele acestor regizori și știi la ce să te aștepți. Sistemul din România este în așa fel croit, încât se pune o presiune foarte mare pe tine, ca regizor. Și atunci, revii la ceea ce știi că faci bine și e apreciat. Și nu e deloc sănătos lucrul ăsta.

Dar ce înseamnă să duci teatrul mai departe?

Înseamnă să ai o preocupare constantă în a te reinventa și a-ți interoga certitudinile despre teatru, chiar și gusturile despre teatru. Înseamnă a nu te mulțumi cu cheia sigură a succesului propriu. Cu ceea ce știi că funcționează, că e apreciat și iubit… Înseamnă a încerca inclusiv forme noi de teatru care, poate, nu-ți sunt proprii. Dacă nu-ți place comedia, apucă-te de comedie! Sau, dacă-ți place textul contemporan, apucă-te de un text clasic! Lucrurile astea incomode pentru creator sunt foarte rare. Foarte rar se întâmplă provocări și autoprovocări reale. Și e destul de dificil să faci asta azi, când producătorii capătă o tot mai mare forță. Regizorii sunt evaluați tot mai mult în funcție de ce beneficiu financiar sau de imagine oferă teatrelor în care lucrează, produsul în sine abia dacă mai contează.

La noi sunt destui creatori valoroși, dar foarte puțini sunt preocupați de a se reinventa, de a duce teatrul mai departe. Până la urmă ceea ce învinge este frica de eșec și fiecare se branduiește. Practic, mergi la spectacolele acestor regizori și știi la ce să te aștepți. Sistemul din România este în așa fel croit, încât se pune o presiune foarte mare pe tine, ca regizor. Și atunci, revii la ceea ce știi că faci bine și e apreciat. Și nu e deloc sănătos lucrul ăsta.

Nu contează cronicile sau prezențele la festivaluri?

Contează din ce în ce mai puțin, iar asta vine, după părerea mea, în paralel cu criza criticii de teatru… Până acum, exista un echilibru just între comercial și non-comercial, iar acum lucrurile încep să se dezechilibreze tot mai mult chiar și în teatrele de stat, care ar trebui să aibă alt statut. Să nu fiu înțeles greșit, eu nu am ceva împotriva entertainmentului. Asta e una dintre funcțiile teatrului, nu trebuie să devenim niște scorțoși antipatici, care se închid în turnul lor de fildeș. Doamne ferește! Dar cred că, pe lângă mișcarea asta de a merge către public, ar trebui să fie și o mișcare inversă, de a încerca să aduci publicul la tine, către alte zone de preocupare. Care, da, poate sunt mai puțin îngurgitabile, dar necesare. Eu cred într-o formă de educație prin teatru. Sigur, nu una didactică, nu în sensul iluminist al cuvântului… Entertainmentul nu trebuie să dispară, dar trebuie făcut cumva mai witty, într-un fel în care să apeleze la judecata critică a spectatorului. De-asta cred că Brecht e necesar și de actualitate, pentru că asta încerca și el să facă, să nu vadă publicul ca pe o masă de manevră și manipulabilă, ci voia un public care să fie critic, inteligent, să râdă, dar să se și emoționeze. Pentru că iarăși e o idee preconcepută a celor care nu l-au asimilat pe Brecht, că, teatrul brechtian ar fi ceva rece și inabordabil. Greșit! Este și rece, și cald. Alternarea dintre rece și cald. Lucrurile nu ar trebui să se excludă, ci aceste contraste ar trebui să sprijine și emoția, dar și gândirea.

Entertainmentul nu trebuie să dispară, dar trebuie făcut cumva mai witty, într-un fel în care să apeleze la judecata critică a spectatorului. De-asta cred că Brecht e necesar și de actualitate, pentru că asta încerca și el să facă, să nu vadă publicul ca pe o masă de manevră și manipulabilă, ci voia un public care să fie critic, inteligent, să râdă, dar să se și emoționeze.

Să înțeleg că nu te emoționează acel tip de teatru care are ca scop principal emoția?

Nu mă emoționez la teatrul care doar emoționează, pentru că mi se pare că are ceva profund fals, în esență. Pentru că el nu are legătură cu realitatea sau, cel puțin, cu felul în care percep eu realitatea. Idealizează și înfrumusețează realitatea. Or, eu cred că poate fi emoționant și ceva care nu înfrumusețează, ci arată și partea mai puțin plăcută a realității și poate tocmai de-aia lucrul ăla poate fi și mai emoționant. Tocmai pentru că sunt lucruri care nu au legătură cu proiecțiile noastre, cu iluziile noastre.

Crezi, deci, în teatrul care nu e miraj… De ce? Mirajul e o formă de manipulare?

Mirajul în teatru este formă de manipulare dacă el se exhibă exclusiv ca miraj. Mie îmi place teatrul care e și miraj. Cred că trebuie să-i dai spectatorului și portița de scăpare din acest miraj, dacă el și-o dorește… Și în asta văd, de fapt, forma cea mai mare de respect față de el. Îmi place teatrul când el emoționează, dar să facă și un duș rece. Și oricum, nu mai cred în extreme, nu cred că există un singur mod de a face teatru. Extremismele mi se par și periculoase, și ridicole. Nu cred că trebuie nici să ne plecăm în fața lui Stanislavski, dar nici să ne facem idoli din tot ce se întâmplă în Vest și să îngurgităm tot ce este acolo, fără o prelucrare prealabilă, fără să trecem un pic prin filtrul a ceea ce se întâmplă la noi. În ideea asta încerc ceea ce încerc, pentru că vreau să mă feresc de clasificabil, de găști, de grupuri de intrerese și estetici absolutiste. Și cred că soluția nu e în a fi tabere pro și contra vest, ca și cum am avea de-a face cu partide politice. Între cele două extreme e o plajă atât de vastă, în care fiecare nu avem cum să nu ne găsim individualitatea.

Extremismele mi se par și periculoase, și ridicole. Nu cred că trebuie nici să ne plecăm în fața lui Stanislavski, dar nici să ne facem idoli din tot ce se întâmplă în Vest și să îngurgităm tot ce este acolo, fără o prelucrare prealabilă, fără să trecem un pic prin filtrul a ceea ce se întâmplă la noi. În ideea asta încerc ceea ce încerc, pentru că vreau să mă feresc de clasificabil, de găști, de grupuri de intrerese și estetici absolutiste. Și cred că soluția nu e în a fi tabere pro și contra vest, ca și cum am avea de-a face cu partide politice.

Și care e linia ta în momentul ăsta?

Undeva între cele două limite. Inițial am avut o pornire în care nu mă interesa foarte tare lucrul cu actorul și mă interesa mai mult un teatru fizic, un teatru de energie. După aceea, am fost foarte pasionat de a căuta în actor, m-am dus destul de radical în cealaltă direcție și am încercat să caut totul în actor. Și am făcut spectacole cu actori care stăteau mult și vorbeau și mai mult, un soi de teatru minimalist, cum i se spune azi. Dar la un moment dat mi s-a părut suspectă și zona asta care ascunde adesea și lipsa de idei, dar e și o formă de comoditate… Și simplitatea asta, dacă nu e rezultatul unor mari căutări și se ajunge prea ușor la ea, devine simplistă. Pe de altă parte mi-am dat seama că actorul are nevoie și de direcție, și de structură, nu doar de iubirea regizorului și de înțelegerea lui. Cred foarte tare că după faza de lună de miere trebuie să urmeze o fază de contre lucide. E foarte necesară această perioadă de confruntare, de tensiune… Nu știu unde mă plasez din punct de vedere estetic, dar în raportul meu cu actorul mă aflu între cele două zone extreme pe care le-am abordat până acum.

Și în raportul tău cu tine?

Sunt într-o fază de interogare. Nu e o fază comodă. Interogarea propriilor mijloace. Într-o perioadă de schimbare și a lipsei de certitudini. Caut niște certitudini, încerc să găsesc niște căi, dar nu sunt în faza mea cea mai echilibrată din punct de vedere artistic. Sunt într-o autochestionare.

Nu e periculos să ai certitudini? Nu intervine tentația de a te ancora în ele?

Absolut. Dar ele sunt la un moment dat necesare, ca pe urmă să ai din nou ce să ataci. Și să te raportezi negativ la ele.

Trebuie să recunosc că prefer un teatru în care să existe cât de cât un buget. Nu cred în teatrul sărac în mijloace financiare. Sau cred în el, dar atunci presupune un tip de echipă de lucru care să se înhame à la longue la proiectul tău. Or, din păcate, la noi, teatrul așa-zis independent, așa-zis underground, este, cu rare excepții, extrem de conformist.

Vorbești despre încercări în teatru… Zona teatrului independent nu te-a tentat? Sau permite teatrul de stat, culmea!, mai bine experimentul sau încercările?

Trebuie să recunosc că prefer un teatru în care să existe cât de cât un buget. Nu cred în teatrul sărac în mijloace financiare. Sau cred în el, dar atunci presupune un tip de echipă de lucru care să se înhame à la longue la proiectul tău. Or, din păcate, la noi, teatrul așa-zis independent, așa-zis underground, este, cu rare excepții, extrem de conformist. Nu m-am dus înspre zona asta, întotdeauna am mers pe invitațiile teatrelor, niciodată n-am bătut la ușa niciunui teatru. Lucru care mi-a dat și un anumit tip de relaxare, că propun eu un text și o direcție de căutare. Am lucrat și cu mijloace financiare mai reduse, pot face asta, dar te constrânge. E mai comod să lucrezi cu mijloace financiare, da, recunosc. Pe de altă parte, într-adevăr, poate că nu e atât de radical experimentul, dacă ai mijloace de ultimă oră… De exemplu, spectacolul „Cometa”, de aici, de la Oradea, dacă l-aș fi făcut poate în alt teatru, l-aș fi făcut cu un decor mult mai simplu. L-aș fi făcut poate super-radical, în lumină de neon – e vorba de o repetiție la urma-urmei – și probabil costumele ar fi fost hainele cu care vin actorii în seara reprezentației…

Și de ce nu l-ai făcut așa?

Cred că în acest context, de teatru de stat, e mai complicat… Iar aici, la Teatrul din Oradea, e și un context arhitectonic cu totul aparte. E un teatru somptuos, care îți impune o anumită raportare la el. Nu poți sau se întoarce mult împotriva ta, dacă provoci foarte tare contextul. Iar scopul meu nu este să scandalizez lumea pur și simplu, ci să transmit ceva. Nu e un scop egoist, nu vreau să arăt ce deștept și inovator sunt. Eu vreau să transmit ceva, inclusiv emoție. Dar nu oricum și nu într-un mod… drăguț. De-aia cred că n-am mers până la capăt, ceea ce poate e o lașitate. Însă repet, nu vreau să gonesc publicul de la teatru. Dimpotrivă. Vreau să-l aduc la teatru. Dar venind la teatru să fie și el mai pretențios cu sine.

Spui că în principiu ai libertate totală atunci când mergi într-un teatru. Cum alegi textul?

Slavă Domnului, până acum am avut libertate totală! Am o apetență pentru zona germană. Încerc să găsesc texte noi, dar cu probleme care mă pasionează și pe mine. Cum e „Cometa”, care aduce în discuție problematica fericirii, a timpului. Probleme mai grele, dar care au legătură și cu epoca contemporană…

Nu te contrazici? Mai devreme îmi spuneai că e bine ca atunci când te interesează foarte mult un anumit tip de text să te mai și întorci împotriva ta…

E drept că de la „Hamlet” încoace n-am mai făcut decât text contemporan. Dar am să revin la textul clasic. Contează însă foarte mult în ce context, pentru că n-am să-l montez clasic și atunci va fi ceva mai scandaloasă propunerea. Iar eu n-am chiar sânge de kamikaze… Trebuie să găsesc contextul, un teatru potrivit și un public care să poată priza un astfel de spectacol.

Te interesează, spui, dramaturgia contemporană germană. Crezi că e valabilă și cu adevărat provocatoare și interesantă în România?

E o nișă și sunt conștient de asta. Sunt problemele unei societăți foarte avute, nu există problema sărăciei. Eu vreau, ocupându-mă de zona aceasta a dramaturgiei germane și de o societate mai degrabă high-class, să arunc cumva, subtil, o privire în viitor. O privire în legătură cu ceea ce s-ar putea să ne aștepte pe noi peste vreo zece-douăzeci de ani și în sensul ăsta să funcționeze un picuț ca un fel de semnal de alarmă. Plus că există o sumedenie de probleme și la acest nivel al societății. Sunt conștient că și estetica, și subiectul sunt puțin departe de societatea noastră, dar privirea e, de fapt, către viitor, nu către prezentul imediat.

Dramaturgia românească e în mare parte proastă și desuetă. Sunt extrem de puține texte românești care sunt la fel de bine scrise și de originale ca textele străine. Din punctul meu de vedere distanța e ca de la cer la pământ între cum se scrie în Europa și cum se scrie în România.

De ce nu te interesează dramaturgia contemporană românească?

O spun foarte radical: pentru că e în mare parte proastă și desuetă. Sunt extrem de puține texte românești care sunt la fel de bine scrise și de originale ca textele străine. Din punctul meu de vedere distanța e ca de la cer la pământ între cum se scrie în Europa și cum se scrie în România. Pe de altă parte, pe mine nu mă interesează să fac un teatru social. Absolut deloc! Nu mă interesează teatrul militant. Și culmea!, cred că cele mai interesante texte ca structură dramaturgică se scriu în zona asta, dar sunt spectacole de autor, texte pe care n-ar avea rost să le mai montez eu. Și mai sunt aceste texte sociale care nu mă interesează. Să vorbesc despre sărăcia din România chiar nu mă interesează. Pentru că ar fi o făcătură. Eu nu sunt un om sărac, deci nu mă arde problema asta…

Și atunci ce te interesează? Zona teatrului de artă?

Da, mă interesează teatrul de artă, dar mă interesează inovația în direcția asta. Formule estetice noi, o privire către probleme de viitor. Mă interesează mai degrabă să speculez despre posibila evoluție a societății umane, decât să fac critică socială. Nu sunt stângist în gândire! Și cred că asta cu fluturat stângismul prin teatru, dar trăit cât se poate de burghez e o formă de ipocrizie care îmi repugnă teribil. Vreau să-i las omului posibilitatea de a alege, nu să-l manipulez cu nedreptățile sociale la care oricine e sensibil. Nu vreau să-l spăl pe creier și să-i spun: „Tu, burghezule cel rău, de ce n-ai grijă de copiii din orfelinate și de oamenii din penitenciare, și de copiii abuzați și drogați etc.?” Mie, personal, mi se pare total neinteresant să vorbesc despre asta în teatru. Dar asta nu înseamnă că nu o pot face alții foarte bine. Dacă le place lor chestia asta cu sentimentul comunitar, foarte frumos, să vorbească despre asta. Dar să nu mi se spună că eu sunt greșit, după cum și eu încerc să nu spun despre nimeni că e greșit. Contează doar să vorbești despre lucruri care te ard realmente.

Nu sunt stângist în gândire! Și cred că asta cu fluturat stângismul prin teatru, dar trăit cât se poate de burghez e o formă de ipocrizie care îmi repugnă teribil. Vreau să-i las omului posibilitatea de a alege, nu să-l manipulez cu nedreptățile sociale la care oricine e sensibil. Nu vreau să-l spăl pe creier și să-i spun: „Tu, burghezule cel rău, de ce n-ai grijă de copiii din orfelinate și de oamenii din penitenciare, și de copiii abuzați și drogați etc.?”

Piesa pe care ai montat-o aici, la Oradea, aduce în discuție problema fericirii. Pentru Radu, fostul pasionat de filosofie, care ar fi o definiție personală a fericirii?

Cred că e un echilibru interior între diferitele aspecte ale vieții, viață personală, viață profesională, împlinire financiară… Și cred că trebuie să ai o foarte mare capacitate de a trăi momentul, de a te bucura de toate lucrurile din jur, de la o cafea până la succesul în carieră sau la faptul că vezi copii pe stradă. Și să știi să accepți faptul că anumite lucruri nu le ai și să înțelegi de ce. Un acord just între lumea ta interioară și ceea ce se întâmplă în exterior.

„Cometa” vorbește despre o încercare de a opri fericirea în loc. E posibil să împăiezi fericirea?

Noi cam asta facem cu teatrul. Cam de asta facem teatru… De-asta îmi place textul, pentru că e o meditație pe această temă, în ce măsură în arta noastră reprezentarea mai e posibilă și viabilă. Dacă noi putem fenta timpul sau îl putem învinge măcar pentru câteva ore. Dacă nu cumva realitatea cotidiană e mult mai presantă și mult mai prezentă? Acum sunt tentat să cred că nu prea o putem face și că e doar o iluzie frumoasă. E o soluție paliativă, evident. Tot nu ne vindecă de moarte. Ne poate vindeca, totuși, de anumite temeri față de ea sau măcar e un calmant destul de bun.

Nu cred că regizorul este un fel de actor care stă în exterior și-i înțelege întru totul pe actori. Nu! Cred că trebuie la un moment să taie și în carne vie. Dar și regizorul trebuie să accepte că nu e infailibil. Și să fie o oglindă cât se poate de justă pentru actori. Și nu doar atât, ci să fie și un individ capabil să dea direcții de cercetare, să nu-l lase pe actor să rămână în zona lui comodă, pentru că altminteri teatrul nu mai e o descoperire de sine și un mod de a trăi decât în sine, în care nu facem decât să ne gâdilăm orgoliile, or asta e prea puțin.

Spui că spectacolul tău nu e prea ușor de iubit de public…

Da, pentru că nu te lasă să te identifici de la un capăt la altul cu personajele, pentru că vorbește mult despre relațiile din teatru, de raportul regizor-actor, despre care știm că nu e unul mereu armonios, ci e adesea presărat și cu ticăloșii, cu banalități, cu mici mizerii, iar astea te scot din miraj. Pariul este dacă reușim să intrăm la loc în miraj, poate și mai credibil, ca să ieșim iar. Mișcarea asta de du-te-vino poate fi mai puțin simpatică, pentru că lumea e obișnuită să vină la teatru ca să se deconecteze. Și e un lucru firesc. Doar că noi ne propunem un pic mai mult.

Care e relația ideală dintre actor și regizor?

Nu i-aș zice chiar „love-hate relationship”, dar cred că trebuie să fie una de respect, de admirație reciprocă, de pasiune și curiozitate unul față de celălalt. Însă cred că trebuie să se înțeleagă și că sunt două lumi diferite. Nu cred că regizorul este un fel de actor care stă în exterior și-i înțelege întru totul pe actori. Nu! Cred că trebuie la un moment să taie și în carne vie. Dar și regizorul trebuie să accepte că nu e infailibil. Și să fie o oglindă cât se poate de justă pentru actori. Și nu doar atât, ci să fie și un individ capabil să dea direcții de cercetare, să nu-l lase pe actor să rămână în zona lui comodă, pentru că altminteri teatrul nu mai e o descoperire de sine și un mod de a trăi decât în sine, în care nu facem decât să ne gâdilăm orgoliile, or asta e prea puțin.

Există și o latură egoistă pentru care faci teatru?

Sigur că da, doar că dincolo de latura asta egoistă, trebuie să existe ceva fundamental altruist. Suntem incomozi cu oamenii pentru că le dorim binele, suntem incomozi cu noi, nu din egoism și superioritate, ci din dorința de autoperfecționare, suntem duri cu actorii pentru că nu-i dorim doar niște indivizi iubiți de toată lumea și care să facă un rating fenomenal.

Experiența de director artistic la Teatrul German din Timișoara te-a ajutat în vreun fel?

Eu consider experiența asta un semi-eșec, pentru că n-am apucat să-mi fac treaba până la capăt. Nu, nu cred că m-a ajutat, pentru că n-am avut timpul necesar să fac tot ceea ce aș fi putut face pentru acel teatru. E un proiect care s-a terminat prematur. Nu mi-a prins bine, dar a fost o lecție de viață. O lecție despre prietenie, cu ghilimelele de rigoare. Am învățat lucruri despre egoismul și frica oamenilor care calcă peste orice din disperarea de a păstra niște funcții și că prietenia, din păcate, pentru foarte mulți dintre semenii noștri, nu are niciun fel de valoare. E doar un cuvânt care e foarte des folosit în speech-uri pentru că „dă” bine, dar cam atât. E bine, totuși, că eu am o meserie care mă definește și cu care am încă ceva de spus.

Nu mi-a prins bine, dar a fost o lecție de viață. O lecție despre prietenie, cu ghilimelele de rigoare. Am învățat lucruri despre egoismul și frica oamenilor care calcă peste orice din disperarea de a păstra niște funcții și că prietenia, din păcate, pentru foarte mulți dintre semenii noștri, nu are niciun fel de valoare.

Și despre tine ce-ai învățat?

Am învățat că nu trebuie confundate planurile, că jobul e job și prietenia e prietenie. Am avut naivitatea să sper că încrederea și prietenia sunt suficiente ca să poți construi o bază solidă interumană. Nu! Nu e de ajuns. Trebuie să existe și sprijin politic, și sprijin social etc. Și trebuie să existe și interese comune, dar nu idealiste, ci cât se poate de concrete. Nu doar valori idealizante.

La finalul interviului de acum doi ani îmi ziceai că te interesează să interoghezi natura relațiilor umane și natura dragostei. S-a schimbat ceva de atunci?

Am ajuns la următoarea concluzie: Nu ne plac oamenii care sunt altfel decât noi. Ideea aia cu completarea nu e valabilă. Poate că e fascinantă pe moment, dar pe termen lung lucrurile se duc. Cred că noi oamenii suntem niște ființe profund narcisiste și ne place să vedem în celălalt pe unul care seamănă foarte tare cu noi. Suntem niște ființe extrem de egoiste. Și dăruim tot în ideea de a ne merge nouă bine…

Ai vrut vreodată să oprești timpul în loc sau să împăiezi fericirea?

Da. Nu mi-a ieșit! Am avut impulsul ăsta. Și a fost o greșeală. Trebuie să accepți că timpul trece, că e bine că trece, că e bine că suntem trecători. Acum nu mă mai văd ca pe un individ independent de un context, ci văd tot mai bine contextul în care mă aflu. Simt că lumea asta are sens – oricât de banal sună lucrul ăsta azi – dacă faci un copil și plantezi un copac, altfel trăiești degeaba. Povestea cu teatrul nu compensează, indiferent cât de sus ajungem cu succesul. Lucrurile astea sunt trecătoare…