Radu Beligan: Voi, teatrologii, sunteți moartea teatrului

Am răsfoit cartea „Între acte”, pe care Radu Beligan a lansat-o de curând și am deschis întâmplător la un paragraf care m-a intrigat după primele rânduri: „Voi, teatrologii, sunteți moartea teatrului – în întreaga lume. E o maladie generală: căutați cu lumânarea noi sisteme estetice, noi puncte de vedere asupra artei, pronosticați și trageți concluzii. Se scriu tomuri întregi, dar știți câte spectacole cu adevărat mari se fac într-un an pe glob? Șapte, opt. S-a stabilit astfel un raport ciudat: o imensă cantitate de scriitură pentru foarte puțin material faptic. E rău, pentru că astfel se denaturează realitatea. E rău, fiindcă astfel se regizează curente de opinii care n-au suportul unor opere reprezentând ceva substanțial. E rău mai ales deoarece acreditați valori și născociți, acceptați și vedeți pretutindeni programe estetice. De altfel, „programul estetic” este unul dintre sloganurile la modă. Fiecare teatru, fiecare spectacol (fie că are, fie că n-are resurse pentru asta) se alipește – sub această presiune – unei orientări, are orgoliul unei titulaturi, iar voi, teoreticienii și cronicarii dramatici, din confort sau din snobism intelectual, descoperiți și judecați în virtutea unei concepții pe care o puneți în seama creației și a realizatorilor.”

Las deoparte celelalte pagini de minunată istorie a teatrului românesc, trăită în direct aproape un secol și așezată pe hârtie într-un volum de amintiri, un fals jurnal în care te rătăcești printre povești cu oameni de care tu ai auzit doar din cărți, din alte cărți… și pe care el, Radu Beligan, i-a întâlnit, i-a cunoscut, le-a vorbit, unii i-au fost prieteni, alții au scris pentru el. Și toți acești oameni au trecut cumva în ființa lui, tot acest timp și toate aceste timpuri pe care le-a traversat și care i-au permis să trăiască istoria României, a lumii și a teatrului, cu toate transformările lor uluitoare, îi dau o valoare de „comoară națională”, așa cum spunea Oana Pellea. Noi vorbim de interbelic, el a trăit în perioada interbelică și a cunoscut și mărirea, și decăderea. Noi vorbim de Micul Paris, el a fost contemporan cu el. A fost contemporan cu războiul, cu perioada comunistă, cu inversările de valori, cu nașterea televiziunii, cu galopul incredibil al timpului din ultimele decenii, cu viteza care ne parazitează azi, cu tramvaiul cu cai și cu avionul care ajunge în câteva ore în partea cealaltă a lumii. Și, mai ales, a fost contemporan cu tot secolul regiei. Cu toate revoluțiile din teatrul ultimului secol.

Las deoparte, deci, toate aceste pagini în care trăiesc o sută de ani de teatru, de scenă, de întâlniri, de descoperiri, de gânduri despre personaje, despre roluri, despre cum se schimbă lumea și noi odată cu ea și, tocmai pentru că Radu Beligan este considerat „tezaur național” și pentru că între el și teatru se pune semnul egal, mă întorc la pasajul care m-a intrigat. Că între teoreticieni și artiși n-a existat chiar o relație de dragoste se știe dintotdeauna. Dar un asemenea pasaj, așezat la începutul unei cărți ce-i restituie lumii o existență în teatru, cu bune și rele, nu are cum să nu îți demoleze toate credințele… „Voi, teatrologii, sunteți moartea teatrului – în întreaga lume”. E una dintre cele mai dure sentințe care puteau fi rostite. Și-atunci, te-ntrebi, care mai e sensul, care mai e rostul? „Singura realitate eternă a teatrului e adevărul pe care avem curajul să-l acceptăm, să-l privim în față. Cum spunea Charlie Chaplin? „Adevărata bătaie a inimii.” Corect… N-am să-l contrazic în veci pe domnul Radu Beligan, care povestește, citând acest pasaj, întâlnirea cu o „tânără speranță a criticii dramatice”. „Adevărata bătaie a inimii”, asta e esența teatrului și cine ar putea spune altfel? Desigur, valuri noi ale criticii contemporane, care se încăpățânează să nege emoția. Că există grupuri și afinități este un adevăr pe care-l cunoaștem, dar cuvintele lui Radu Beligan ascund mult mai mult de-atât. O sentință dură, la adresa unei întregi mișcări teoretice, care de la Aristotel încoace încearcă să-și găsească și să găsească un sens. Dar, dacă un om – un actor care, așa cum spuneam, este contemporan cu teatrul, sinonim cu valoarea, cu excelența – după un secol de teatru trăit scrie, la 95 de ani, asemenea cuvinte înseamnă că ceva, undeva în ordinea teatrului este greșit.

Și, chiar dacă paginile cu pricina nuanțează apoi această afirmație, și este vorba despre ceva mai mult, despre „inovație” și „sisteme estetice”, întrebarea rămâne: cum, cât, când și de ce, noi, teatrologii, suntem „moartea teatrului”…